Înapoi la Cuprins
sunt o „unitate operațională”, apar afectele primare majore și primele strădanii de diferențiere între sine și altul – condiție necesară pentru o teorie a minții – precum și primele rudimente de empatie. Pe parcursul primelor 6 – 8 săptămâni de viață (Gergely & Unoka, 2011; Roth, 2009), nou-născuții prezintă reacții diferite la chipurile animate, față de tiparele inanimate, sunt capabili să facă diferența între vocea mamei și alte voci, prezintă o reacție de zâmbet la experiențele interacționale de „nu-eu”, și au capacitatea de transfer multimodal – identifică vizual după forma sa un obiect specific cu care a avut anterior un contact cu gura. Aceste indicii timpurii ale capacității de a diferenția experiențele cu originea în sine, de experiența externă, se dezvoltă dramatic în timpul primelor câteva luni ale erei „simbiotice”. Capacitatea de empatie pentru altul apare, de asemenea, în timpul primelor câteva săptămâni de viață. Mediată neurobiologic de diferite funcții cerebrale, în timpul primelor două săptămâni de viață, poate fi observată o „contagiune” de sentimente între nou-născuți, care poate implica un sistem subcortical arhaic filogenetic. În plus, un rol în concentrarea atenției asupra altuia îl poate avea „funcția de filtrare” a afectelor de afiliere ce țin de atașament, de legarea prin joc și de stimularea erotică. În sfârșit, empatia este puternic influențată de sistemele neuronilor oglindă: în primul rând de sistemul cortical primar, dar, mai târziu, funcții de oglindire larg distribuite, care implică insula și cortexul parietal și temporal, participă la un „sistem de recunoaștere cognitiv- emoțională” (Braten, 2011; Richter, 2012; Roth and Dicke, 2006; Zikles, 2006; Kernberg, 2015). Inițial, sunt în principal implicate structurile cu activare afectivă, precum trunchiul cerebral și regiunile subcorticale ale circuitului limbic, dar, pe măsură ce sunt activate gradual, vor participa predominant structurile cognitive, respectiv cortexul orbitofrontal. S-ar părea că aceste noi descoperiri neurologice susțin ipoteza dialecticii non-lineare a eforturilor simultane de a realiza o unitate simbiotică (duală) și de a diferenția sinele de altul , ambele apărând în timpul dezvoltării timpurii. Acest lucru dă substanță mai departe afirmațiilor (Stern, 1985; Blum, 2004b) care situează diferențierea timpurie anterior momentului considerat inițial de Mahler, împingând debutul diferențierii timpurii chiar și mai devreme. Gradul în care acest lucru poate fi teoretizat ca bază a neuro-dezvoltării mișcărilor contradictorii observate în situația clinică a adulților, către reuniunea inconștientă și fuzionarea cu obiectele, pe de o parte, și de separare internă, pe de altă parte, ar putea fi o arie de cercetare pe cât de intrigantă, pe atât de controversată, dar prolifică, a viitoarelor studii multidisciplinare. Versiunea teoriei psihanalitice a relațiilor de obiect propusă de Kernberg recunoaște două niveluri de bază ale organizării personalității (borderline și nevrotic), care implică două niveluri de bază de dezvoltare: Mai întâi, în perioada preverbală, sub dominația unui vârf de stări afective, este construită o structură psihică duală. Această structură duală este compusă, pe de o parte, din reprezentările de sine idealizat, având legătură cu un obiect idealizat (copil și mamă) sub dominația stărilor afective (de afiliere) puternic pozitive, iar pe de altă parte, dintr-un set diadic de relații opuse care se dezvoltă sub dominația afectelor puternic negative (de adversitate, dureroase), constituite de o reprezentare frustrantă sau agresivă a obiectului, legată de o reprezentare de sine frustrat, furios și/sau suferind (Kernberg, 2004). Internalizarea separată a
409
Made with FlippingBook Ebook Creator