Înapoi la Cuprins
ei între generații prin vorbire, corp și alte moduri de relaționare. Unele dintre lucrările relaționale contemporane cu privire la încorporarea din atașamentul problematic (Gentile, 2006; Anderson, 2009; Seligman, 2009; Corbett, 2009) și cercetările cu privire la rușine ca rezultat (Lombardi, 2008) sunt exemple de direcții contemporane în această arie de cercetare. 4. Dezvoltarea, motivarea, funcția emergentă: inițial opunându-se „înclinației pentru dezvoltare”, cum a numit-o el, a teoriei freudiene clasice, pornind de la concepția lui Loewald conform căreia subiectivitatea umană emerge din matricea relațională, caracterizată „din cele mai timpurii momente, ca loc al substanței primare din care emerg stările de obiect și subiectivitatea” (Harris, 2011, p.714), Mitchell a devenit tot mai orientat către procesul de dezvoltare. Un exemplu al abordării bipersonale a sexualității emergente, folosind conceptele lui Laplanche de „implantare” și „exces de altul”, este prezentat de Stein în conceptualizarea „sexualității ca exces” al interacțiunii dintre adult și copil (Stein, 2008). 5. Procesul clinic cu accent pe ubicuitatea contratransferului: pe direcția deschisă de Ferenczi (1911, 1932), de ideile lui Heimann (1960) cu privire la contratransfer și de elaborarea lui Bion (1959) a dezvoltării prin identificare proiectivă, teoria clinică relațională „operează ca o [...] teorie a sistemelor radicale” (Harris, 2011), cu accent pe influențele bidirecționale dintre membrii cuplului analitic. Autenticitate, onestitate, posibila dezvăluire (Davies, 1994; Renik, 2007) a greșelilor și erorilor analistului pot fi puse în practică într-o varietate de moduri, dar ele sunt baza practicii clinice relaționale, la fel ca „vulnerabilitatea” și „impasul analistului” (Aaron, 2006; Harris & Sinsheimer, 2008). Dincolo de numeroasele contribuții ale gândirii și abordărilor clinice relaționale enumerate mai sus, controversele contemporane privesc gradul în care diada analitică poate fi văzută ca o co-construcție an-istorică și, în același timp, ca o replică a unității mamă-bebeluș. (Vezi și definițiile CONFLICT, INTERSUBIECTIVITATE) V. Bd. Psihologia sinelui: obiectul sinelui Psihologii sinelui atrag atenția asupra conceptului de „internalizare”, care este în egală măsură și o figură de stil, care nu ar trebui luată prea literal. Astfel, când spunem că „teoria relațiilor de obiect” se referă la o construcție graduală „a reprezentărilor diadice sau bipolare (imagini de sine și de obiect) ca reflexii ale relației originale bebeluș-mamă” (Kernberg, 1976, p. 57), nu trebuie neapărat să înțelegem prin aceasta o transpoziție a acțiunilor din lumea externă într-un plan teatral în interiorul capului, unde lumea exterioară este repusă în act prin replici, „reprezentări” sau „imagini” miniaturale. „Internalizarea” este aplică cel mai bine aplicată când nu i se dă un sens fizic sau geografic. Arnold Goldberg (1992), editorul seriei anuale Progress in Self Psychology [Progrese în psihologia sinelui], cu contribuții majore la extinderea teoriei lui Heinz Kohut, exemplifică (2015a, comunicare orală cu Eva Papiasvili): „Când punem bani la bancă, suntem îndrăgostiți sau avem necazuri, nu ne gândim că dolarii sunt depozitați fizic în clădirea în care a avut loc tranzacția, nici nu ne imaginăm că „iubirea” sau „necazul” sunt niște locuri. Sunt
414
Made with FlippingBook Ebook Creator