Înapoi la Cuprins
moduri de vorbire care ajung să fie prea ușor concretizate. Aceeași neclaritate apare adesea în presupunerea noastră că mintea ar fi cumva situată în creier, care la rândul lui este situat în craniu și, astfel, procesul de a avea ceva sau pe cineva în minte nu este decât un act de translocare, realizată simplist și imediat printr-o reprezentare.” În contrast puternic cu seducția purei transpoziții a vieții omului într-o dramă minusculă jucată în creier, se situează teoria minții extinse (Rowland, 2013). Întrucât cel mai bun mod de a gândi teoriile este cel de instrumente utile când sunt necesare, nicidecum de ilustrări ale stării de fapt a lucrurilor, noțiunea de minte extinsă este în prezent folosită pentru a modifica maniera în care ne raportăm la relațiile cu obiectele. Deși teoria minții extinse a fost inițial introdusă cu aplicare la cogniție, ea a fost rapid și facil preluată în psihanaliză în teoriile cu privire la sine sau la persoană. Pe scurt, teoria minții extinse afirmă că mintea nu trebuie gândită ca fiind limitată la un loc mic din interiorul capului, ci că este extinsă, cuprinzând persoanele și evenimentele din mediu. Unul dintre cele mai bune și ușoare moduri de a gândi astfel este prin intermediul fenomenului de „privire fixă”. Experimentele au arătat (Sheldrake, 2013) că oamenii sunt capabili să sesizeze când alți oameni se uită fix la ei, fără confirmarea vizuală a acestui lucru. Desigur, există o multitudine de moduri de a gândi cum ajunge mintea în lume și într-adevăr, acesta este modul „normal” în care gândesc copiii despre lume. În practica psihanalitică curentă vedem teoria minții extinse sub forma anumitor configurații transferențiale particulare. Când Heinz Kohut (1971) a început să-și formuleze ideile despre psihologia sinelui, el a realizat că unii pacienți dezvoltau transferuri semnificative în care el devenea o componentă semnificativă a sinelui pacienților. Nu devenea un obiect din vechime reactivat prin regresie și care se bucura de o existență separată și distinctă, ci mai degrabă o parte reactivată a sinelui îl experimenta pe analist ca pe o componentă constitutivă a propriei persoane sau a propriului sine. Aceste configurații transferențiale au fost clasificate ca transferuri de oglindire, de idealizare sau de gemelaritate și ulterior au fost tratate ca faze ale dezvoltării normale a sinelui. Întrucât, în esență, erau componente sau părți ale dezvoltării sinelui pacientului, ele au fost descrise ca „obiecte ale sinelui”, diferite de obiectele separate și distincte. Astfel, se demonstrează cum ajunge mintea în afara craniului, captându-i pe alții ca parte a repertoriului ei extins. Cu toții îi folosim pe alții în construcția sinelui nostru și acesta nu este un stadiu prin care trecem și pe care îl depășim, ci este un proces care continuă prin care ne reglăm și ne menținem propriul sine. Perspectiva cu privire la alții ca aspecte necesare ale sinelui nostru impune o modificare a psihologiei, de la o psihologie bipersonală, cu accent pe relațiile dintre obiecte, la o psihologie unipersonală, care examinează relațiile dintre sine și obiectele sinelui. Implicațiile conceptelor de obiecte ale sinelui le depășesc pe cele ale relațiilor cu obiectele postulate pe baza gratificării sau frustrării pulsionale. Ele sunt în acord cu definiția dată de Fairbairn (1944) teoriei relațiilor de obiect, ca set de ipoteze psihanalitice și structurale care plasează nevoia de relaționare cu alții a copilului în centrul motivației umane. Dar aceste „raporturi” sau „relații” nu sunt interacțiuni reprezentate sau replicate în creier, ci mai degrabă sunt procese mentale realizate în lume. Echivalarea nefericită a minții cu creierul a condus la
415
Made with FlippingBook Ebook Creator