Înapoi la Cuprins
această stare de confuzie. Deși mintea este cu certitudine generată de creier, ea nu poate fi limitată doar la creier, așa cum mulți aleg să o considere (Kandel, 2012), aparent în interesul economiei de cuvinte. Creierul, mintea și sinele sunt trei entități distincte și diferite. Creierul este un organ care generează mintea. Mintea este semnificantul gândirii și al trăirii care include lumea. Sinele este persoana care există în lume și care intră în relație cu alte persoane. Aceste trei entități nu trebuie amestecate între ele. Așa cum spune Goldberg (2015b, comunicare orală cu Eva Papiasvili), „imaginează-ți dacă vrei, o persoană care se înscrie la școala de afaceri de la Harvard. Este la școala de afaceri, dar s-ar putea să fie rareori prezentă fizic în clădirea care găzduiește școala de afaceri. Părinții studentului imaginar vin în vizită ca să vadă universitatea la care merge fiul sau fiica lor. Li se arată clădirea administrativă, biblioteca și școala de afaceri, dar o întrebare inocentă pare să îl deruteze pe ghidul lor. Mama studentului nostru vrea să știe unde este universitatea și nu i se poate spune decât că universitatea este peste tot, și chiar mai mult decât ce se vede. Harvard nu e doar o colecție de clădiri și nici nu poate fi localizată în vreun fel. Este ceva asemănător cu o idee, așa cum mintea și sinele nu sunt nici fixe, nici limitate. Harvard înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți, la fel ca relațiile cu obiectele”. (Vezi și definițiile TRANSFER, PSIHOLOGIA SINELUI) V. Be. Apariția unui „al treilea model” al funcționării psihice Pe ambele maluri ale Atlanticului, analiștii francezi (Brusset, 1988, 2005, 2006, 2013) au adoptat termenul de „al treilea model” („Le Troisieme Topique”, „A treia topică”, în fr. – n.t.), care adună retrospectiv într-o singură categorie opera mai multor autori postfreudieni cu privire la rolul obiectului în dezvoltarea aparatului psihic. Denotarea prin cifra 3 se referă la faptul că acest model a fost elaborat în mod progresiv de diferiți gânditori de frunte, care au simțit nevoia să adauge relațiile cu persoanele de îngrijire primară ca o condiție necesară precedentă pentru achiziția unui aparat psihic capabil să opereze conform unuia sau altuia dintre cele două modele freudiene ale aparatului psihic: primul fiind cel topografic (Freud 1900) al divizării în conștient, inconștient și preconștient, fiecare cu reguli separate de operare; iar al doilea model freudian (1923, 1926), modelul structural, împarte aparatul psihic în trei câmpuri: Se, Eu și Supraeu. Implicit, din elaborările timpurii ale lui Freud, apare ideea că subiectul este cumva conștient de pulsiune ca parte a propriului sine și că este forțat să o refuleze ca apărare împotriva naturii ei inacceptabile (pentru Eu). Al doilea model propune o situație chiar și mai ambiguă, în care, chiar și în condiții ideale de diferențiere internă clară a aparatului psihic, porțiuni semnificative ale Eului și Supraeului rămân inconștiente, iar Seul este plin cu material care nu ajunge niciodată să fie conștient. Scrierile de mai târziu ale lui Freud evidențiază dificultățile implicațiilor teoretice și tehnice ale acestor descoperiri. Cu toate acestea, poate fi argumentată susținerea că ambele modele reprezintă „o persoană”. Ambele modele ale lui Freud descriu boala nevrotică ca fiind rezultatul minții aflate în război cu ea însăși, mai degrabă decât cu lumea exterioară. Deja în Studii despre isterie (Freud, 1893-1895), el descrie femei care se îmbolnăvesc după ce devin subiecte ale unor gânduri
416
Made with FlippingBook Ebook Creator