Înapoi la Cuprins
„inacceptabile”, profund opuse idealurilor lor morale sau mândriei lor. La aceste femei, și fără a recurge la ajutor din exterior, mobilizarea unei operațiuni defensive interne carantinează gândul inacceptabil. Aceste femei sunt atât capabile să-și reprezinte atât dorința interzisă, cât și, în mod egal – chiar dacă doar pentru puțin – să o recunoască ca pe o parte inacceptabilă din ele însele. Mai mult, apărarea lor prin refulare nu distruge această reprezentare. Cazul lui Lucy R. este exemplar: ea recunoaște, interogată de Freud, că știa că era îndrăgostită de angajatorul ei, dar „nu știam – sau mai degrabă nu voiam să știu. Voiam să-mi scot din cap și să nu mă mai gândesc la asta; și cred acum că am avut succes” (p 117). Când Freud i-a oferit interpretarea sa, Lucy R. a acceptat-o ca pe o explicație rezonabilă a conflictului intern și a putut distinge fantasma sau împlinirea dorinței, de realitatea externă. „Al treilea model” descrie o stare foarte diferită a lucrurilor în preistoria individului, dinainte ca aparatul psihic să atingă sofisticarea minții freudiene așa cum a fost ea descrisă în Interpretarea viselor (Freud 1900). Conform celui de-al treilea model, mintea nu este întotdeauna capabilă să funcționeze în propriul cerc de reprezentări și să le judece ca atare. Pentru început, ea este dependentă de nebenmensch (germ. învecinat – n.t.) (Freud, (1950 [1895]) pentru ca aparatul psihic să nu fie copleșit de excitațiile interne și externe și, de asemenea, depinde de siguranța pe care i-o dă îngrijitorul, de reveria și de reacțiile lui temperate, pentru a învăța să distingă fantasma de realitate. Modularea stimulării de către persoana de îngrijire, care preia funcția de barieră de stimuli, permite bebelușului să recunoască până la final impulsurile libidinale și agresive ca părți netraumatice din sine însuși. Astfel, al treilea model descrie o perioadă din viața fiecărui individ dinainte de dezvoltarea celorlalte două. Al treilea model a fost descoperit teoretic, dar descrie o situație care este prima trăită în viața individului. „Omul cu lupi” (Freud, (1918) relevă un tip destul de diferit de funcționare mentală, față de senzațiile subiective de „budincă arsă” ale lui Lucy R. În halucinația pierderii degetului, Omul cu lupi nu recunoaște pulsiunea ca fiind a lui însuși și o proiectează în afara sa. Halucinația lui nu este calificată ca „subiectivă”. Ultimul lui episod de psihoză demonstrează, de asemenea, că el nu a atins nivelul de funcționare „nevrotic”, unipersonal. Interpretarea lui Freud bazată pe angoasa de castrare, legând tăierea degetului de tăierea copacului, nu a avut niciun impact: Omul cu lupi nu a atins nivelul de dezvoltare a aparatului psihic la care să fie capabil să aprecieze bogăția deplasării metaforice a pulsiunii. Din punctul de vedere al subiectului inconștient, se poate spune că persoanele din marja nevrotic-normală au o viață „internă”, în timp ce persoanele borderline și psihotice nu au experiența nici a pulsiunilor lor, nici a fantasmelor lor ca fiind „interne” (deși din punctul de vedere al unui observator ele provin din interior). Pentru a trece de la gândirea de proces primar, în care dorințele sunt percepute ca împlinite, la cea în care dorințele pot fi experimentate în spațiul tranzițional de adevăr și neadevăr, este nevoie de intervenția unui părinte suficient de bun ca sprijin și conținător temporar. În acest model, fiecare ființă umană își începe viața într- o situație de procesare psihică bipersonală în care, împreună, bebelușul și mediul său de viață reprezintă o unitate operativă și doar cu timpul, cu un considerabil travaliu psihic (de obicei inconștient) din partea ambelor părți, se stabilește o autonomie intrapsihică relativ unipersonală. Aceasta din urmă este văzută ca un proces ideal de dezvoltare universală care nu este atins de toate persoanele, de obicei din cauza deficiențelor întâlnirii primare bipersonale.
417
Made with FlippingBook Ebook Creator