Înapoi la Cuprins
Pentru acești așa-numiți gânditori ai celui de-al „treilea model”, mintea unipersonală este o achiziție fluctuantă, care poate fi pierdută sub acțiunea stresului intern sau extern.
V. Bea. Obiectul/Altul real și pulsiunea Deși postularea opoziției între „căutarea obiectului ” și „căutarea plăcerii” ca factor constitutiv al psihicului a stimulat o explozie a gândirii postfreudiene creative în Statele Unite, un corpus semnificativ de reflecții au pus de la bun început sub semnul întrebării această opoziție. O afirmație similară poate fi făcută cu privire la controversa legată de importanța relativă a persoanelor/obiectelor „reale” versus obiectele interne sau cu privire la nevoia de a urmări „deficitul”, mai degrabă decât „pulsiunea”. Nicio teorie psihanalitică nu se poate sustrage confruntării cu statusul dublu al obiectului (Green, 1975): fantasmat și real, intern și extern, reprezentat și perceput. Cei care au propus adăugarea unui „al treilea” model metapsihologic la instrumentarul nostru teoretic, arătând cât de profund se întrepătrund pulsiunile cu relațiile de obiect, ar putea fi considerați în acord cu relaționiștii care, cum observam mai sus, susțin o „dialectică” între modul pulsional și cel relațional. S-ar putea să fie mai corect să ne referim la al treilea model la plural, întrucât diferiți autori au abordat rolul obiectului în moduri atât de fundamental disparate, încât nu există încă, poate nu va exista niciodată, o teorie „unificată”. Pe măsură ce este tot mai mult conștientizată convergența dintre orientările teoretice și continente și se răspândește tot mai mult studiul asiduu al rolului obiectului în dezvoltarea aparatului psihic, vor apărea și oportunități prețioase pentru fertilizare încrucișată și dezbatere. Pentru a ilustra diversitatea punctelor de vedere, vom menționa pe scurt aici șase autori ale căror contribuții în această arie de gândire au avut o influență deosebită în America de Nord: Lacan, Winnicott, Green, Laplanche, Reid și Loewald. În mod independent și practic simultan, Lacan și Winnicott au formulat amândoi dilema umană primară: pentru a deveni cineva, fiecare subiect trebuie să treacă printr-un altul, un altul real, conflictual, individual. Ambii autori au scris despre funcția de oglindire a obiectului, în cazul lui Winnicott (1967) ca oportunitate reflectare a „adevăratului” sine, în timp ce pentru Lacan (1977 [1949]) această oglindire era începutul unei alienări pe viață în care Eul, tânjind să fie obiectul dorinței altuia, ia alte forme, pentru a putea fi sine însuși. „Realitatea” intruziunii altuia care l-a preocupat pe Lacan, însă, nu privea detaliile concrete ale personalității sau aspectelor comportamentului altuia, ci „semnificanții” înghițiți odată cu laptele matern. Ceea ce a dus la mutarea accentului pe detectarea „semnificanților” cheie în tratament a fost țintirea sau „fixarea” subiectului inconștient în discursurile combinate ale unui altul „apropiat” (îngrijitorul primar) și ale unui altul „îndepărtat”, din comunitate și din cultură. Fostă discipolă a lui Lacan, Aulagnier (2001[1975]) a aprofundat înțelegerea rolului intim al îngrijitorului primar în „activitatea de reprezentare” al sugarului. Ea a pus în evidență faptul că pentru infans (lat. bebeluș - n.t.) „umbra vorbită” a discursului matern conține o inevitabilă „violență a anticipării”. Mai mult, ea a subliniat rolul central al „acțiunii amânate”, a numirii afectului (amânate din cauză că apare după ce mama a observat reacția copilului și înainte ca acesta să știe să vorbească) care, desemnând relația copilului cu alții investiți de el, „identifică și constituie Eul” (p 97).
418
Made with FlippingBook Ebook Creator