Înapoi la Cuprins
Și pentru Winnicott, obiectul joacă un rol esențial în nașterea unui aparat psihic funcțional, capabil să distingă fantasma de percepție. Obiectul reușește această transformare și construcție prin două tipuri principale de interacțiuni cu bebelușul. Mai întâi este „găsit- creatul” ofertei materne sincronizate empatic, care apare chiar atunci când bebelușul are nevoie de ea. Apoi, „supraviețuirea” obiectului în „folosirea” lui ca obiect al pulsiunilor ajută bebelușul să-și diferențieze propriile dorințe de realitatea externă. Winnicott (1960 b, p. 141) susține că pentru nou-născut impulsurile și afectele instinctuale sunt tot atât de străine Eului, precum un tunet. Copilul subiectivează gradual pulsiunea și o distinge de forțele din mediu prin negocierea reușită a celor două tipuri de interacțiuni, cea a „creat-găsitului” și cea a „utilizării obiectului” (1953, 1969). Astfel, se poate spune că ceea ce modelează la propriu experiența intrapsihică a subiectului este caracterul particular al „întâlnirii” dintre acțiunea spontană îndreptată către obiect a copilului și „reacția” părintelui. Înainte ca pulsiunea să poată fi simțită că parte din sine, ea trebuie să descrie un arc prin reacția externă a altuia; în acest fel este construită pulsiunea pentru Winnicott, în mod esențial în relația cu altul, mai degrabă decât doar prin faptul de a fi „înnăscută”. Un alt insight winnicottian major cu privire la rolul obiectului a fost intens studiat de către Green (1975, 1985, 2005, 2007, 2011), respectiv, calitatea prezenței psihice oferite de către altul, îngrijitor extern. Prea mult sau prea puțin sunt ambele copleșitoare pentru Eul emergent, prin stimulare handicapând potențialul transformativ al nebenmensch (germ. învecinat – n.t.). Green a arătat că conceptul winnicottian de „capacitate de a fi singur în prezența altuia” (1958) cere de la părintele suficient de bun o capacitate de a rămâne la o distanță optimă, respectiv, de a fi optim absent. Această absență, spune Green, nu este o pierdere, ci o „prezență potențială, o stare de posibilitate a unui obiect tranzițional, precum și a unor obiecte potențiale, necesare pentru formarea gândirii” (1975, p 14). În această accepțiune a conceptelor lui Winnicott, Green extinde creativ dublul insight lacanian cu privire la rolul „absenței” în viața psihică: limbajul este fondat pe capacitatea de reprezentare a unui obiect absent și/sau pe extragerea propriei persoane din prezența concretă a obiectului, exemplificând distincția dintre plenitudinea diadică fantasmatică a imaginarului și castrarea triadică a simbolicului. Green (2007) a consacrat termenul de „obiectualizare” cu referire la capacitatea de „solitudine populată prin joc”, identificând o nouă categorie de obiecte prin investirea cu pulsiune a elementelor din lumea externă și din spațiul tranzițional al culturii și ideilor. Aprofundând mai mult conceptul său de absență din centrul structurii psihice, Green (1999) a ajuns la noțiunea de „operă a negativului” pentru a descrie diferitele moduri în care Eul se apără împotriva tulburării. Acestea sunt exemple de procese psihice calitativ diferite în măsura în care subiectul este capabil să „absenteze” obiectul înăuntrul său, adică, să simbolizeze obiectul, în loc să aibă nevoie de prezența lui concretă sau de un substitut. Astfel, miza nu este încorporarea obiectului, ci crearea unei „absențe” în chiar centrul sinelui (Pontalis, 1988). Green o numește „golul structurant”, similar spațiului din interiorul unui vas. Funcția obiectului este, astfel, una paradoxală; este prezent pentru a stimula, pentru a trezi pulsiunea și în același timp pentru a o conține. Obiectul care lipsește prea devreme sau este excesiv de intruziv, pune subiectul într-o situație intolerabilă de exces. Îngrijirea parentală deficientă, în loc să facă
419
Made with FlippingBook Ebook Creator