Înapoi la Cuprins
pulsiunea tolerabilă, o agravează: expunând bebelușul unei suprasarcini pulsionale și instinctuale. În mod paradoxal, prezența prea multă a obiectului mai degrabă împiedică, decât facilitează realizarea potențialului de reprezentare al bebelușului. O altă viziune asupra relației dintre obiect și pulsiune este oferită de reformularea ambițioasă a lui Laplanche a fundamentelor psihanalizei (1989). Ca și Green, Laplanche a fost deosebit de influent în mediul analiștilor de limbă franceză din Quebec. Laplanche (1993, 1999) critică caracterul „polemic” al viziunii freudiene care a plasat psihicul individual în centrul destinului său. Dimpotrivă, el susține că „situația antropologică” fundamentală a copilăriei timpurii este complet descentrată față de „prioritatea” altuia, făcând din micuța persoană un copernician aflat într-o mișcare de revoluție în jurul adultului. Asimetria drastică dintre adult și bebeluș subliniată de Laplanche, cu consecințe imense pentru structura psihicului bebelușului, constă în faptul că adultul este o ființă sexuală și vorbitoare, care are un inconștient, în timp ce bebelușul nu este nici sexual, nici capabil să vorbească și încă nu este divizat intern. Abia intuită de către adult, în intimitatea primară cu corpul bebelușului este declanșată sexualitatea infantilă inconștientă a adultului. Această sexualitate inconștientă „contaminează” schimburile intime cu bebelușul prin „mesaje enigmatice” pe care bebelușul nu are mijloacele cognitive, emoționale sau corporale pentru a le decodifica. Aceste mesaje enigmatice ale sexualității inconștiente a adultului creează pulsiunea și fantasma inconștientă, sub forma „presiunii de traducere” internă din partea bebelușului. Pentru Laplanche, această sexualitate, de natură enigmatică, este sexualitatea infantilă descoperită de către Freud. Această sexualitate nu este înnăscută, ci este introdusă de către un altul real, deși realitatea care contează – într-o derivare critică și reelaborare a lui Lacan – este realitatea „mesajului”, cea de-a treia realitate, pe care Laplanche o adaugă realităților freudiene psihică și materială. Astfel, pentru Laplanche, sexualitatea umană – prin care el înțelege sexualitate mediată prin fantasmă – provine de la altul și este „altul” (străin de Eu). Un alt autor care a reflectat profund asupra rolului individual al persoanei reale de îngrijire, în transformarea aparatului psihic este Reid (2008a, 2008b, 2010, 2015). El și alții, precum Botellas (2004, 2007), Brusset (1988, 2005b, 2006, 2013) și Seulin (2015), susțin că descoperirea de către Freud a gândirii procesului primar a dezvăluit un mod halucinator în întregime inconștient de funcționare, ca stare dominantă a minții nou-născutului uman, dar și că instalarea principiului plăcerii în centrul aparatului psihic nu este un dat, ci este rezultatul plăcerii împărtășite între mediu și bebeluș în legătură cu satisfacerea unei nevoi. „Starea mentală” freudiană revelată în Interpretarea viselor este o minte capabilă să distingă reprezentarea de percepție, dorința de faptul extern, cu toate că, așa cum a observat Freud (1897) cu privire la inconștient, o dorință investită cu afect nu poate fi practic distinsă de o percepție. Astfel, inconștientul operează permanent într-o manieră potențial traumatică, în care gândul este imediat prezumat a însemna acțiune. Transformarea sau, poate mai corect, adăugarea unui al doilea mod de funcționare cognitivă, care îl inhibă pe primul – procesul secundar descris de Freud – necesită intervenția adecvată binevoitoare a obiectului. Susținerea, reveria și reacția inadecvată din partea îngrijitorilor primari au efectul nefericit suplimentar de a lăsa șanțuri mari în procesarea inconștientă a subiectului la un nivel magic și inerent traumatic. Dimpotrivă, când mediul este suficient de bun, „realitatea ca atare devine simultan
420
Made with FlippingBook Ebook Creator