Înapoi la Cuprins
Câțiva dintre autorii menționați aici, grupați retrospectiv ca responsabili pentru apariția celui de-al „treilea model”, par să fi ajuns la concluzii similare cu privire la ineficacitatea relativă a travaliului interpretativ clasic la persoane ce funcționează sub spectrul „nevrotic”. Valoarea intervenției terapeutice se deplasează pe funcția analistului de conținător și de facilitator al capacității pacientului de a simți, verbaliza și reprezenta. Winnicott a scris despre „susținere și manipulare” și „capacitatea de joacă”, Bion (1962a, 1962b) s-a referit la „reverie”, Green (2003/2005) a propus „punerea la lucru a reprezentării”, Aulagnier (1977) a pus accent pe dreptul la gânduri secrete proprii, Reid (2008a, 2008b, 2010, 2015) s-a referit la accesul la tranziționalitate și la procesele psihice „terțiare”, Roussillon (1991; Casoni et al, 2009; Daoust, 2003) la „mediul maleabil”, iar Loewald (1960, 1970, 1971, 1972) la „medierea” și „interacțiunile integratoare” ale părintelui și ale analistului. Aparent, în aceste opere mai apare încă un corelativ ce pare să conveargă cu direcția multor altor orientări psihanalitice și cu care Freud însuși ar fi fost în acord, respectiv concluzia că sănătatea mentală și reziliența sunt asociate cu o fluiditate optimă între structurile intrapsihice, precum și cu o libertate de relativă identificare în relații. (Vezi și definițiile INCONȘTIENT, INTERSUBIECTIVITATE)
VI. CONTRIBUȚII LATINO-AMERICANE
Conceptualizările propuse de teoriile relațiilor de obiect din America Latină, îndeosebi cele din Argentina, sunt legate de teoria kleiniană și de dezvoltările acesteia pornind în principal de la Bion, Meltzer și Winnicott. Inițial, teoria lui Klein a apărut din practica ei de a psihanaliza jocul copiilor. Klein a observat că jocul copilului personifică sentimentele și gândurile acestuia. Jucăriile reprezintă oameni, situații, sentimente neplăcute, dușmani persecutori, dorințe dragi, teorii sălbatice ale sexualității, implozii corporale și așa mai departe. Jocul nu este doar un mod prin care copilul controlează ceea ce probabil că simte mai întâi ca necunoscut și periculos. Jucăriile propriu-zise sunt tratate ca și cum ar avea sentimente: ele trăiesc, se îngrijorează, mor și încearcă să distrugă. În acest sens, obiectele pot fi definite ca temeri fantasmate față de lumea externă. Obiectele interne nu sunt „reprezentări”, așa cum ar putea fi în amintiri sau în fantasmele conștiente (în reverii). Obiectele sunt resimțite ca intrând în componența substanței corpului și minții” (Hinshelwood 1991, pp. 71–72). Conceptul de „obiecte interne” este înțeles, în întreaga metapsihologie kleiniană, în interacțiune cu alte ipoteze principale precum: existența pulsiunilor de viață și de moarte, teoria unei funcționări mentale precoce prin postulatul existenței unui Eu originar capabil să perceapă angoasa, dezvoltarea mecanismelor de apărare arhaice ale Eului, ipoteza fantasmelor inconștiente și teoria pozițiilor schizo-paranoidă și depresivă. (Bianchedi,1984).
422
Made with FlippingBook Ebook Creator