Înapoi la Cuprins
O contribuție importantă a lui Horacio Etchegoyen la explorarea relațiilor de obiect timpurii în procesul psihanalitic este clarificarea pe care el o aduce transferului timpuriu ca formă particulară de nevroză de transfer care necesită interpretare. Punctele centrale care definesc conceptul de transfer timpuriu sunt: existența relației de obiect de la începutul vieții (M. Klein, 1955) și noțiunea de fantasmă inconștientă. Existența unui transfer precoce care reflectă o dezvoltare timpurie permite investigarea acelor faze preverbale în care nu există înregistrarea preconștientă a amintirilor și care acoperă stadiul preoedipal descris de Freud (1931, 1933). Astfel este deschisă calea către testarea teoriilor care încearcă să explice fazele timpurii ale dezvoltării și conflictului. VI. Ab. Leon și Rebeca Grinberg. Modalități ale relațiilor de obiect în procesul psihanalitic Soții Grinberg (1981) consideră că relațiile de obiect nu pot fi înțelese în afara conceptelor de „obiect” (respectiv natura obiectului cu care relaționează subiectul) și de „spațiu” și „timp” în care au loc. Acești autori arată cum calitatea funcționării unei relații de obiect determinate depinde de starea psihică și emoțională a subiectului, de natura obiectului și de spațiul și timpul în care această relație are loc. Nivelurile diferite la care funcționează aceste relații depind de predominanța personalității psihotice sau nevrotice și de interacțiunea dintre cei doi membri ai cuplului analitic. Ei descriu trei tipuri de relații de obiect care pot fi prezente în schimbul clinic: relații care tind să stabilească o „legătură de unul” cu obiect-analistul, relații care încearcă să creeze o „legătură de dualitate” și cele în care predomină relația triunghiulară (cu obiecte parțiale sau totale). Legătura de unul : unii pacienți regresează la un stadiu de non-integrare, la un nivel foarte primitiv. Se simt fragmentați și au nevoie ca analistul să le susțină diferitele părți și să le integreze fragmentele. Nevoia de a găsi un conținător duce la o căutare frenetică a unui obiect până la momentul în care poate fi internalizată o funcție de conținere. Până atunci nu există doar un spațiu intern rudimentar, confuziile afectând nu doar propria identitate, ci și identitatea obiectului. În situația analitică, atunci când pacientul regresează la o stare de nediferențiere și nediscriminare, el încearcă să stabilească o relație cu analistul cu o predominanță a fantasmelor magice și omnipotente. Autorii disting două modalități de relație de unul: patologică, de obicei predomină în momente de separare, atunci când pacientul are certitudinea absolută că analistul știe totul despre pacient, totul despre fantasmele și sentimentele lui, fără ca el să le verbalizeze; cealaltă este o relație creativă de unitate, produsul unei regresii benigne, care promovează o stare de fuziune cu obiectul, stare de iluzie a unității, care aduce încredere și securitate pentru dezvoltarea unui proces creativ. Dacă analistul este capabil să distingă între cele două tipuri de relații, păstrând o distanță optimă – nu prea aproape ca să nu producă confuzie, nici prea departe, ca să poată fi conținător, va permite pacientului să se dezvolte către relația de dualitate. Legătura de dualitate își are originea în relația diadică primară a bebelușului cu mama, de conținător și conținut. Autorii descriu diferite varietăți de legături duale:
424
Made with FlippingBook Ebook Creator