Înapoi la Cuprins
de existență a unei relație dialectice între cele două, idee ce nu a fost acceptată ușor de mulți alți autori kleinieni contemporani. Pe această direcție, lărgind conceptul de relații de obiect, Pichon-Rivière descrie ceea ce el a numit „vinculo”, o structură complexă, în care subiectul și obiectul se află permanent în interacțiune reciprocă, prin procesele de comunicare și învățare. VI. Ag. Jorge García Badaracco. Obiectul înnebunitor Garcia Badaracco, unul dintre urmașii lui Pichon, s-a oprit asupra elaborărilor lui Pichon cu privire la lumea internă a pacienților psihotici, lume în care se găsesc obiecte interne („imagouri”) multiple articulate printr-un proces progresiv de internalizare și la faptul că este posibilă recunoașterea în această lume internă a dinamicii de reconstruire a realității externe. Badaracco a continuat să elaboreze aceste idei propunând propriul său concept de „obiect înnebunitor”. Obiectul înnebunitor , concept prezentat pentru prima dată la Congresul IPA de la Hamburg din 1985, este un obiect care induce în mod inconștient persoana să se comporte într- un mod sadic și malign. Simultan, acest obiect determină persoana să se simtă rea și diabolică, întrucât părinții, datorită deficiențelor lor, în loc să acționeze ca un tampon pentru pulsiunile primitive ale subiectului, amplifică angoasele subiectului, în special invidia și sadismul. Acest tratament parental sadic, care nu recunoaște neajutorarea copilului, duce la experimentarea de către subiect a propriei spontaneități ca amenințătoare și periculoasă. Ca urmare, în căutarea unei experiențe de satisfacere și datorită lipsei de resurse ale Eului, persoana se supune nevoilor altora sau poate pune în act modul în care ea însăși a fost prost tratată, contribuind la ciclul traumatizării și retraumatizării. Această formulare pune în evidență contribuția obiectului structurant la dezvoltarea psihoemoțională, în ce privește nivelul de patologie al unui subiect. Conceptul, care descrie „prezența” internă a altuia, extinde metapsihologia clasică și deschide o nouă perspectivă de înțelegere a bolilor mentale grave din punct de vedere psihanalitic: „[...] ceea ce numim „boală mentală” a unei persoane apare ca „tip de funcționare mentală” care este condiționat, în mare parte, de alți oameni [...]. Acești „alți” oameni pot acționa din lumea reală sau pot „acționa” dintr-o „prezență” în lumea internă, ca în ceea ce eu am denumit cu mai mulți ani în urmă „obiecte înnebunitoare” ” ( Garcia Badaracco, 2006a, p.6). Teoria și practica clinică a lui Badaracco se bazează pe „experiențele de sentimente trăite” („vivencias”, în span. în orig. – n.t.) și presupun că o tulburare emoțională are de-a face cu o prezență, mai întâi externă, mai apoi internă, a altora în noi . În acest context, boala mentală gravă este rezultatul îmbolnăvirii obiectului și a prezenței lui înnebunitoare, care au împiedicat dezvoltarea resurselor Eului și au oprit creșterea psihoemoțională. Astfel sinele adevărat este sufocat, privat de posibilitatea de a se exprima într-o stare sănătoasă. Decompensarea psihotică, care este de obicei precedată de o schimbare internă, reprezintă o „oportunitate de a face o schimbare”, nu doar din punctul de vedere al pacientului, ci și în dinamica întregii familii. Referindu-se la teoria structurală a lui Freud, compusă din Se,
428
Made with FlippingBook Ebook Creator