Înapoi la Cuprins
suferință, funcționează ca o „otravă necesară” pentru neutralizarea durerii psihice, este experimentat ca o amenințare atât pentru mamă, cât și pentru copil” (Mitre, 2008, pp. 6). Faptul dependenței de oameni fără resurse lasă pacientul expus, din cauza poziției sale lipsite de apărare în fața oricărei situații traumatice. Garcia Badaracco a susținut viziunea că în aparatul psihic al unei persoane grav bolnave mental se formează o simbioză de tipul stăpân și sclav, cu rolurile interschimbabile, dar ambele reciproc indispensabile. În această fixație permanentă la obiectul înnebunitor, niciunul dintre membrii relației simbiotice nu poate atinge o adevărată individuare sau autonomie. Pacientul bolnav mental este prins în capcana unei relații de doi. Acest complot dezgustător, înnebunitor, poate fi deconstruit numai de către un al treilea, care furnizează o funcție structurantă pentru Eul lipsit de apărare și imatur. A fi privit și a fi văzut ca fiind persoana bolnavă sau nebună are potențial de îmbolnăvire. Totuși, există întotdeauna o potențialitate de sănătate în persoana respectivă, oricât de bolnavă ar fi. Doar atunci când sinele adevărat este salvat de alții și cât timp condițiile necesare sunt asigurate, sinele este capabil să se dez-identifice gradual de aceste prezențe, în măsura în care simte că este „privit” ca sănătos, nu ca bolnav (bolnav fiind modul în care era văzut de către părinți). Doar atunci persoana se poate baza pe o altă persoană sau pe alte persoane și poate renunța la omnipotența cu care susține simptomele ca apărări, pentru a evita stabilirea unei relații de interdependență sănătoase. Îndeplinind această funcție de al treilea, terapeutul poate să perceapă dincolo de identificările patogene și patologice, potențialul virtual de sănătate , blocat și mascat de identificări și personaje care îl ascund, așa cum descrie Winnicott sinele fals: „o organizare defensivă în care apare o asumare prematură a funcției de îngrijire a mamei, astfel că bebelușul sau copilul se adaptează la mediu, în timp ce, în același timp își protejează și ascunde sinele adevărat sau sursa pulsiunilor” (Winnicott 1989, pp. 47). Acest potențial ascuns corespunde aspectelor disociate ale Eului care au fost oprite din dezvoltare. În afară este construit un personaj, pentru a menține „vie” persoana adevărată ascunsă. Această prezență liniștitor-structurantă, care susține dezvoltarea resurselor Eului pentru a se apăra de acțiunile psihopatice ale altora, urmează modelul alterărilor Eului descrise de Freud în Analiză cu sfârșit și analiză fără sfârșit (Freud, 1937). Așa apare ceea ce Balint a numit „noul început”: „[...] (a) întoarcerea la ceva „arhaic”, la un punct dinainte de începutul dezvoltării defecte, care poate fi descrisă ca o regresie și (b) în același timp, descoperirea unei noi modalități, mai potrivite, care duce la progresie” (Balint, 1968, pp.159). Gândit din punctul de vedere al lui Garcia Badaracco, acest moment este legat de dezidentificarea de acele prezențe bolnave, dar indispensabile, realizată în procesul terapeutic prin reluarea dezvoltării psihoemoționale. „Este o perioadă de dezidentificare de obiectele înnebunitoare în care pacientul simte că nu se poate întoarce la ce a fost înainte. Personajele patogene cu care se identifica anterior sunt șterse și au loc o serie de transformări în aparatul psihic. Aceste noi configurări, fiind foarte noi, încă nu prezintă o imagine coerentă” (Garcia Badaracco, 1980, pp. 271). Totuși, Garcia Badaracco avertizează că dezidentificarea
430
Made with FlippingBook Ebook Creator