Înapoi la Cuprins
propriul potențial și propria capacitate de reparație, pentru a le feri de masochism și de pericolul morții. Eul/sinele, simțindu-se slăbit și fragil, caută siguranța într-un obiect puternic și intens viu. Această căutare este adesea observată în manifestările transferențiale: analistul devine reprezentantul obiectului idealizat, iar sinele/Eul analizandului participă în mod simbiotic la vitalitatea analistului. Această simbioză, anterior insuficient valorizată, l-a condus pe Baranger la concluzia că una dintre bazele pierderii/doliului patologic este o situație simbiotică anterioară a sinelui/Eului cu obiectul pierdut. Trebuie diferențiat de corelativul său paranoid-schizoid, care funcționează în esență pe baza identificării proiective, pentru a controla angoasa paranoidă și a elimina toată ambivalența. Dimpotrivă, simbioza depresivă operează prin identificare, atât proiectivă, cât și introiectivă, iar părțile de sine/Eu și de obiect proiectate sau introiectate, sunt supuse procesului special de clivaj depresiv. Cu alte cuvinte, obiectul idealizat conține aspectele fragile sau muribunde ale sinelui/Eului alături de propriul potențial vital. Acest lucru se observă în transfer, atunci când apare frica intensă a pacientului depresiv de a-l pierde pe analist sau de a fi distrus și când procesul de terminare a analizei generează probleme acute care duc la recădere. VI. Ai. Carlos Mario Aslan. Umbra obiectului Faptul că, după descrierea teoriei structurale și a pulsiunii de moarte, Freud nu a reformulat în mod corespunzător conceptele de doliu și melancolie, a fost asociat de către Aslan (1978) cu evitarea suferinței/doliului în literatura și cultura psihanalitică, unde toate ritualurile au fost abandonate în încercarea de a nega moartea proprie și a celor apropiați. Aceste dezvoltări țintesc către susținerea semnificației suferinței/doliului ca duel sau luptă, ca proces persecutor, care este în general ignorat în favoarea viziunii asupra suferinței/doliului ca vinovăție sau durere. El a considerat că sublinierea diferenței clare dintre introiecție și identificare, dintre identificarea primară și cea secundară, dintre identificările temporare și cele structurante și a rolului central al teoriei obiectelor interne, duce la o mai bună înțelegere a suferinței/doliului. De asemenea, a afirmat că nu mai poate fi susținută „introiecția patognomonică” după pierdere a obiectului, așa cum era văzută de Freud, argumentând în schimb că obiectul are o prezență puternică, o existență psihică în sine/Eu, anterioară pierderii lui. Din acest motiv el a preferat să vorbească despre obiect intern și nu despre reprezentare. El a presupus că termenul de „obiect intern”, diferit de „reprezentare”, reflectă mai bine caracterul viu, dinamic relațional cu sinele. Pentru al reprezentarea, în sensul în care folosim noi termenul, este mai degrabă fotografică, mai statică decât obiectul intern, spre deosebire de Vorstellung (germ. performanță, n.t.), care denotă și o reprezentație teatrală. Pe această linie de gândire, Aslan a susținut că ceea ce este internalizat și nu poate fi pierdut este relația cu obiectul, determinată de sine, înțeleasă ca un precipitat al investirilor pulsionale din relațiile de obiect. Mai târziu, Aslan (2003) descrie o sincronie și o diacronie a procesului suferinței/doliului care s-ar juca în reprezentarea psihică a obiectului pierdut pe care a numit-o
432
Made with FlippingBook Ebook Creator