Înapoi la Cuprins
acestora să devină conștiente –, începând din acel moment, transfer- ul (cu adoptarea formei de singular), se referă la relația analitică infuzată de reminiscențe ce scapă discursului și subiectivității, dar care sunt traduse în act. De aici rezultă locul pivotal, atribuit de Freud, încă de la cazul Dora, interpretării transferului, în elucidarea modalității de împlinire halucinatorie a dorinței care poate garanta accesul către zona cea mai opacă a aparatului libidinal (Freud, 1905). În Postscriptum la acest caz, Freud pune ieșirea ei neașteptată din tratament pe seama nerecunoașterii și neinterpretării transferului patern al Dorei față de el. Mai târziu, avea să spună că transferul ei a servit ca rezistență față de analist. El a mai subliniat, de asemenea, și rolul transferului homoerotic, adică rolul crucial al „celeilalte” femei. II.A. Dezvoltarea ulterioară a conceptului de către Freud Ținând pasul cu dezvoltarea practicii analitice, definiția devine tot mai complexă. Prima schimbare de la plural la singular, care apare în articolele lui Freud, indică ubicuitatea fenomenului și este urmată îndeaproape (Freud, 1909, 1912 1914, 1915, 1917a) și combinată cu o altă descoperire: dacă transferurile nu mai sunt „cópii”, atunci ele devin „prototipuri” ale relațiilor cu figurile infantile, pacientul retrăind, astfel, cu analistul, impulsurile conflictuale moștenite din legăturile cu imagourile parentale. Aceste imagouri, care sunt fie iubite, fie urâte, fac obiectul manifestării tandreții și/sau a ostilității în transferul pozitiv sau negativ și apar într- o „nevroză nou creată și transformată” (Freud, 1917a, p. 444), în centrul căreia pacientul îl plasează pe analist și care devine chiar spațiul de interpretare (Freud, 1912). Deși în cazul Omului cu șobolani, Freud (1909) deja menționa că în transfer pot apărea atât sentimente pozitive, cât și negative, el va prezenta abia în Dinamica transferului (Freud, 1912) prima redare clară și complex formulată a teoriei fenomenului, în cadrul (primei) teorii topografice. Aici, Freud face următoarele sublinieri: 1. transferul emană de la cantitatea de impuls libidinal rămasă neexprimată și/sau inconștientă; 2. transferul este ubicuitar și nu apare doar în cursul psihanalizei, ci și în afara acesteia. Diferența este că, în psihanaliză, el constituie obiect de studiu; 3. transferul este „cea mai puternică armă a rezistenței” (ibid, p. 104); 4. transferul poate fi pozitiv sau negativ; 5. transferul pozitiv poate fi împărțit în transfer de tip afectuos, care este un „aliat inofensiv” al tratamentului, și de tip erotic, care are nevoie de rezolvare interpretativă; 6. predominanța transferului negativ reprezintă un obstacol în calea rezultatului de succes al analizei; 7. pacientul care descoperă cum se așază dorințele/tendințele bazate pe transfer în „contextul tratamentului și al istoriei sale de viață” (ibid, p. 108) se eliberează de tendința de a recrea astfel de situații. Acest lucru este necesar pentru a dizolva fixațiile timpurii, căci „este imposibil să distrugem pe cineva in absentia sau in efigie ” (ibid, p. 108). Aici apare evidentă mișcarea implicită de la transferul-rezistență la interpretarea transferului ca element central al tehnicii. Aceasta a devenit explicită odată cu dezvoltarea conceptului de „nevroză de transfer”, elaborare tehnică ce apare în Amintire, repetiție și elaborare (Freud, 1914). Acest articol este important și pentru că nu menționează doar „repetiția în locul reamintirii” ca resursă potențială de accesare a istoriei infantile, dar și pentru că menționează în mod proeminent, pentru prima dată, „compulsia la repetiție” transferențială,
461
Made with FlippingBook Ebook Creator