Înapoi la Cuprins
care va fi dezvoltată teoretic ulterior, în Dincolo de principiul plăcerii (Freud, 1920), text de tranziție între prima și a doua topică, respectiv teoria topografică și cea structurală. Articolul Observații cu privire la iubirea de transfer (Freud, 1915) reprezintă un studiu ulterior al dificultăților tehnice aduse de transferul pozitiv. Abia către sfârșitul vieții sale, Freud a mai abordat din nou subiectul în Analiză cu sfârșit și analiză fără sfârșit (Freud, 1937a). Deși psihanaliza descoperă și denumește transferul foarte devreme, ea nu îl creează, ci îl folosește pentru a interpreta configurația aparatului libidinal care este repetată in vivo în contextul relației analitice. Încă din 1917, Freud clarificase faptul că transferul – împreună cu manifestările lui în situația analitică sub formă de rezistență – era „cel mai important” aspect al terapiei psihanalitice (Freud, 1917b, p. 316). De fapt, ca ecou al elaborărilor sale anterioare despre narcisism (Freud, 1914b), capacitatea de a dezvolta transfer a devenit o condiție pentru succesul potențial al terapiei analitice (Freud, 1917a, p. 447), așa cum concluziona în Prelegerea despre Transfer (ibid, pp. 431-447), din Prelegeri de Psihanaliză , care sintetizează în mod elocvent toate dezvoltările din aria transferului de până la 1917. În această perioadă, Freud pune în evidență paradoxul faptului că transferul este, în același timp, și o cruce de purtat, dar și cel mai bun instrument, fiind purtătorul dimensiunii celei mai refulate din conștiință. Deși facilitator, transferul poate deveni un obstacol major în procesul de reamintire a materialului refulat: impulsurile legate de pulsiunile inconștiente caută să obțină satisfacție, în același timp împiedicând accesul la orice conștientizare sau la orice reamintire în tratament, transferul formând o alianță cu rezistența. De aici apare, în viziunea lui Freud, paradoxul iubirii de transfer: fără ea, nu ajungi nicăieri în tratament, dar iubirea de transfer este și sursa celei mai persistente forme de rezistență. „Astfel, transferul devine câmpul de bătălie pe care se întâlnesc toate forțele ce se luptă unele cu altele” (Freud, 1917a, p. 454). Freud nu ezită să folosească termeni specifici războiului pentru a descrie un conflict ce are loc pe un teritoriu pe care forțe opuse se luptă unele cu altele pentru fiecare centimetru de teren. Evoluția conceptuală a transferului este interconectată cu evoluția formulărilor conflictului psihic și amândouă sunt interconectate cu evoluția generală a teoriei psihanalitice, mereu tot mai complexe. Mai întâi, în textul tranzitoriu din Dincolo de principiul plăcerii , Freud (1920) adaugă pulsiunea agresivă, de distrugere și de moarte (Thanatos), pe lângă pulsiunea sexuală (Eros), reformulând conflictul din teoria topografică (prima topică), de la formula inițială, impuls / pulsiune sexuală versus instincte de apărare / refulare / autoconservare (pulsiuni ale Eului), la cea de pulsiuni versus apărări. Compulsia la repetiție este o manifestare clinică a agresivității / distructivității de tip Thanatos. Ulterior, în Eul și Seul (Freud, 1923) și în Inhibiție, simptom, angoasă (1926), Freud plasează conflictul între cele trei instanțe, Se, Eu și Supraeu și cerințele lumii exterioare: conflictul apare între pulsiunile Seului (în întregime inconștient), apărările/refularea din porțiunea inconștientă a Eului, care răspunde la angoasa care semnalizează pericolul, și Supraeul moștenitor al complexului Oedip, cu componentele sale în mare parte inconștiente, autopunitive și de ideal al Eului. Deoarece agresivitatea Seului hrănește componenta autopunitivă a Supraeului, Seul și Supraeul presează Eul din ambele părți. Acest lucru se poate manifesta prin rezistența de transfer, care are astfel legătură cu oscilațiile Seului, dar și prin asaltul intern realizat de către Supraeu. Acest asalt stă la baza a ceea ce Freud
462
Made with FlippingBook Ebook Creator