Înapoi la Cuprins
(1923) denumește „reacție terapeutică negativă”, adică, o înrăutățire în tratament, în care transferul este purtătorul atât al excesului, cât și al distructivității, așa cum aveau să exploreze mai târziu autori precum André Green, în Le travail du negatif [Travaliul negativului] (Green, 1993) și J.-B. Pontalis, în On the Basis of Counter-Transference: The Dead and The Living Intertwined [Despre bazele contratransferului - mort și viu întrețesute] (Pontalis, 1975) și în No, Twice No [Nu, de două ori nu] (Pontalis, 1979). Astfel, rolul central, jucat de repetiția refulatului în transfer, nu poate fi limitat la experiențele de viață trăite, căci aceasta aparține realității psihice, care conține dorințele inconștiente și fantasmele asociate acestora – ultimele fiind „indestructibile”, iar repetiția în transfer justifică importanța acordată compulsiei la repetiție, așa cum a fost definită încă din Dincolo de principiul plăcerii (Freud, 1920). II. B. Oedip și Hamlet, două fațete ale experienței umane în transfer Freud consideră complexul Oedip ca fiind profund înrădăcinat în tragedie, în destinul inevitabil și fatal ascuns în experiența umană. Rex Oedipus este tragedia destinului. Efectul său tragic ar consta în contrastul dintre „voința supremă a zeilor și strădaniile vane ale omenirii de a scăpa de răul ce o amenință” (Freud, 1900, p. 262). Zeii reprezintă părinții atotputernici, în fața cărora copilul își recunoaște propria neajutorare. Tragedia se referă la sentimentele ființelor umane care experimentează acest complex și descrie esența compunerii lui. După Freud, complexul Oedip se referă la înclinația către acțiuni incestuoase și paricide, către care au tendința toți indivizii ca rezultat al moștenirii lor arhaice. Freud susține că trebuie să existe o voce în noi pregătită să ia act de forța obligatorie a destinului din complexul Oedip. „Destinul lui rezonează în noi doar pentru că ar fi putut fi al nostru – căci oracolul a aruncat același blestem asupra noastră înainte de a ne naște, ca și asupra lui” (ibid). Mitul lui Oedip este răspunsul fantasmatic la acele vise tipice (uciderea tatălui, căsătoria cu mama) și, așa cum adulții le experimentează cu dezgust, saga copilului trebuie să includă și spaimă și autopedepsire. În Rex Oedipus al lui Sofocle, fantasma-dorință fundamentală a copilului este adusă la lumină și realizată la fel ca în vise, în timp ce în Hamlet al lui Shakespeare, ea rămâne refulată și „– la fel ca în cazul nevrozei – aflăm de existența ei doar din consecințele sale inhibitorii” (Freud, 1900, p. 264). Știm că Hamlet a fost scrisă imediat după moartea tatălui lui Shakespeare (în 1601) și, ca urmare (putem presupune), în timp ce, aflat în plin proces de doliu, Shakespeare își retrăia propriile sentimente infantile față de tatăl său. De asemenea, se știe că unul dintre fiii lui Shakespeare, mort prematur, se numea Hammet (nume identic cu Hamlet). (Vezi Freud, „Vise despre moartea persoanelor iubite”, în Interpretarea viselor, cap. V, 1900). Oedip și Hamlet sunt două exemple pentru două aspecte care apar în transfer: Hamlet, exemplifică
463
Made with FlippingBook Ebook Creator