Înapoi la Cuprins
V. CONTRIBUȚII FRANCEZE
V. A. Jacques Lacan
Lacan postulează transferul ca pe unul dintre cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei, alături de pulsiune, inconștient și repetiție. Abordarea lui față de transfer este construită pe ideea freudiană că legătura cu analistul stimulează repetarea unei experiențe care provine din trecut, reactualizarea semnificanților în care pot căpăta formă cererile de iubire din copilărie. Dar chiar și înainte de implicarea acestor forme particulare, transferul se prezintă chiar din momentul cererii de analiză, atâta timp cât subiectul se adresează cuiva despre care presupune că are o anumită cunoaștere. Figura analistului ca subiect care se presupune că știe este pivotală în analiza cursului tratamentului conform lui Lacan: în timpul analizei sale, analizantul trebuie să experimenteze în mod specific iluzia în care se găsește el însuși când presupune că analistul are răspunsul pe care îl așteaptă, ca pacient, cu privire la cererea lui și la devenirea lui, mai în general. În viziunea lui Lacan, orice cerere este fundamental țintită către ceva ce a fost irecuperabil pierdut în vorbire. Această dimensiune a experienței transferului este pentru Lacan cea mai decisivă; îl împiedică pe analist, reprezentant al figurii Altuia, să se preocupe de contratransfer: cei mai ortodocși lacanieni consideră că ceea ce merită atenție în mod exclusiv este discursul lingvistic al pacientului, în timp ce procesele mentale ale analistului sunt considerate ca elemente de distragere în procesul de ascultare. Scopul tratamentului, văzut ca o eradicare a transferului, coincide cu momentul în care analizantul ar putea ieși din această iluzie și să-l elibereze pe analist din poziția de subiect-presupus-a-ști. În lucrarea sa din 1951 (1966/2007), Interventions on Transference [Intervenții în transfer], Lacan detaliază teoria sa asupra transferului în termenii aspectelor imaginar și simbolic ale acesteia, oprindu-se în particular asupra studiului cazului Dorei al lui Freud (1905). Transferul imaginar pentru Lacan include sentimentele extreme de iubire și ură care apar în tratament și care pot acționa ca rezistență, în particular ca obstacol narcisic între pacient și analist. În mod specific, transferul imaginar se cristalizează ca o rezistență atunci când devine rezistența analistului. „Prins în drama imaginară a pacientului”, susține Lacan, analistul devine adeseori surd la aspectele mai simbolice ale transferului care împiedică analiza să se desfășoare, împiedică aducerea la suprafață de material inconștient și aprofundarea tratamentului. În cazul Dora, Lacan arată că stagnarea tratamentului odată cu insistența lui Freud cu privire la iubirea Dorei pentru Domnul K, o rezistență care adesea apărea la Freud cu pacientele femei în perioada sa timpurie. Din această cauză, Freud eșuează să audă în visele Dorei și în narațiunea povestirii ei complicitatea și sentimentele ei erotice pentru Doamna K., care ar fi dus analiza la următorul nivel, ceea ce Lacan identifică a fi întrebarea centrală a Dorei cu privire la enigma feminității și la propria ei dorință (ca opus al preocupării anterioare obsesive față de dorința altora – a tatălui, a domnului K). Lacan consideră conceptualizarea transferului de către Freud ca pe o rezistență și îl face pe analist responsabil de ea: „Există o
474
Made with FlippingBook Ebook Creator