Înapoi la Cuprins
singură rezistență, rezistența analistului” (1978/1988, p. 228). Accentul lui Lacan pe „dialectica intersubiectivă” a domeniului simbolic al terțului, altul, „în” transfer este apropiat de ajustările interpersonale și relaționale aduse psihanalizei clasice. Un alt aspect important al gândirii lui Lacan despre transfer privește tehnica. Pentru Lacan nu există o poziție „meta” pe care să o poată asuma analistul în raport cu transferul. Când analizantul aude ce zice analistul, el aude „în” transferul său față de analist, mai exact, prin poziția subiectivă particulară pe care o ocupă la acel moment din desfășurarea analizei. Acest lucru contrazice multe idei cu privire la interpretarea transferului, în special când aceasta este făcută dintr-un punct de vedere extern. De asemenea, ridică o întrebare cu privire la „disoluția” transferului prin interpretare. Pentru Lacan, transferul are loc atunci când apare „subiectul care se presupune că știe”, mai exact iubirea, ura și ignoranța față de cei cărora le atribuim cunoaștere. Așa se întâmplă aproape instantaneu întotdeauna cu profesorii, cu figurile religioase, cu doctorii și psihanaliștii; mai exact, cu figurile parentale aflate în poziție de putere. Ceea ce îi distinge pe analiști și diferențiază interpretarea de sugestie, este faptul că analistul nu abuzează de acest transfer față de el/ea al pacientului. Chiar cadrul analizei permite această cunoaștere presupusă a fi nu ca o proprietate particulară a unui individ, ci mai degrabă ca o cunoaștere „în” inconștient, în altul, care poate fi despachetată, devenind parte a evoluției figurii analistului. Lacan descrie această mișcare în termenii sentimentului pe care îl are analizantul că atotputernicul analist știe ceva despre simptomele sale, permițând pornirea și desfășurarea tratamentului. Ne-am putea gândi la acest fenomen ca fiind aspectul imaginar și proiectiv ale „transferului pozitiv benign” – alianța terapeutică. Neutralitatea analistului îl ajută să-și conțină îngrijorările anxioase ale pacientului care se dezvoltă cu dorința analistului, de exemplu, „Ce vrea analistul de la mine? Mă iubește oare analistul?” Și așa mai departe. În sfârșit, analiza transformă această atenție centrată pe dorința analistului în întrebări care privesc dorințele și fantasmele proprii ale analizandului, travaliu care va crea o serie de confruntări importante cu aspectele dorinței care sunt unice și singulare fiecărui pacient. Când pacientul îl poate lăsa pe analist să cadă de pe locul special pe care el/ea l-a ocupat în transfer, analiza se poate sfârși. În esență, analistul devine obiectul iubit și pierdut (cauza dorinței), care permite pacientului să se separe și să se individueze. Poziția lui Lacan de la sfârșitul analizei devine astfel apropiată de conceptele clasice de „identificare” cu „funcția analitică” sau „instrumentul analizator”, doliul, elaborarea și capacitatea de autoanaliză după terminare. V. B. Lacan în Statele Unite Cu toate că nu există un grup închegat de lacanieni în Statele Unite, influența lui este prezentă mai ales în lumea academică, unde se poate observa că ideea de „abordare psihanalitică” este sinonimă cu aplicarea gândirii lacaniene. Dar există și un grup mic și tot mai influent de psihanaliști lacanieni practicieni și teoreticieni. Unii dintre aceștia reprezintă o poziție lacaniană mai pură (de exemplu, Lichtenstein, Fink), iar alții care au atât formare
475
Made with FlippingBook Ebook Creator