Înapoi la Cuprins
clasică, precum și lacaniană (de exemplu, Webster) poartă un dialog cu celelalte școli nord- americane. Pe măsură ce pentru analiștii anglofoni au devenit disponibile traducerile lucrărilor lui Lacan, a devenit tot mai evident faptul că divizarea nu poate fi atât de mare cum este ea descrisă adese, îndeosebi de către Lacan însuși. Lacan acordă o atenție specială afectelor în transfer, în special angoasei. Unele dintre conceptele dialectice și intersubiective ale tratamentului se apropie de liniile clasice ale analizei transferului și, în mod diferit, de modificările intersubiective. V. C. Jean Laplanche Prin teoria semnificantului enigmatic, Jean Laplanche introduce un nou punct de vedere despre transfer. Impactul intruziv al altuia și traducerea imposibilă pentru bebeluș a mesajelor adultului „compromise” de interferența fantasmelor sexuale este, pentru Laplanche, cadrul unei situații antropologice fundamentale și baza „teoriei generale a seducției” (Laplanche, 1987). Aceasta este situația care se repetă în situația transferențială. Ca urmare, transferul nu este limitat la o simplă repetiție a relației cu obiectele infantile. Acest aspect corespunde doar cu ceea ce Laplanche numește „transfer plin” – adică acele conținuturi „pozitive” pe care analistul și analizantul le pot numi imagouri infantile. Celălalt aspect, numit „transfer gol” de către Laplanche, este reiterarea relației cu altul ca purtător de mesaje enigmatice (Laplanche, 1992). Acesta este „provocat” de către analist, în măsura în care îl confruntă pa analizant cu enigma sa și cu „refuzul de a ști” – această poziție actualizând relația cu enigmele din prima copilărie a pacientului. Chiar în acest miez al situației transferențiale, procesul progresiv de „dez- traducere” și „re-traducere” îi permite analizandului să își „re-aproprieze” mesajele excluse (Laplanche, 1999). Din această perspectivă „doliul este paradigma simbolizării”. Transferul ca proces – alături de visare – funcționează în direcția opusă doliului. A repeta în transfer, înseamnă a încerca recuperarea obiectului pierdut (sau a relației), mai degrabă decât jelirea și simbolizarea lui. Astfel, transferul funcționează în aceeași direcție ca și visul: ambele tind să nege absența; ele tind să re-prezinte (să prezinte din nou) ceea ce nu a putut fi simbolizat; deci, ambele operează în direcția opusă doliului. Acest lucru înseamnă că transferul și visarea au în comun o calitate halucinatorie constând din tendința de a modela experiența conform schemelor inconștiente, mai degrabă decât de a recunoaște realitatea absenței sau a pierderii. V. D. Laplanche și Freud: în lectura canadienilor de limbă franceză O direcție de gândire cu influență în Canada franceză păstrează transferul ca fiind într- adevăr cea mai importantă și cea mai distinctivă caracteristică a tratamentului psihanalitic. Din această perspectivă, parțial inspirată din scrierile lui Jean Laplanche, luarea în considerare a transferului este ceea ce face ca tratamentul să fie „psihanalitic”. Mai mult, nicio reconstrucție „genetică” a istoriei pacientului nu va avea la fel de mare greutate precum ceea ce este adus la
476
Made with FlippingBook Ebook Creator