Înapoi la Cuprins
VI. PERSPECTIVE ȘI DEZVOLTĂRI SPECIFIC NORD-AMERICANE
Ideea inițială a lui Freud de „nevroză de transfer”, apariția și cura ei prin travaliul terapeutic, a devenit una dintre ideile de marcă ale psihanalizei nord-americane în timpul perioadei târzii a hegemoniei psihanalizei clasice (termen ce denotă psihologia americană a Eului din perioada 1940-1970). Cu toate că această idee și-a pierdut de atunci mare parte din influență, în timpul epocii clasice stabilirea și rezolvarea unei nevroze de transfer era practic definitorie pentru tratamentul psihanalitic. De obicei, era pus la îndoială caracterul cu adevărat psihanalitic al tratamentelor în care nu apărea o nevroză de transfer clară și nu se realiza vindecarea acesteia. În acea perioadă, viziunea lui Strachey mai avea încă mulți adepți, iar analiștii nord- americani (Asociația Psihanalitică Americană – APsaA) din perioada clasică își limitau în mare măsură interpretările oferite analizanzilor la transfer sau aveau nevoie de motive speciale pentru a proceda altfel. Tehnica analitică bazată pe principiul lui Strachey era pe scară largă predată studenților din institutele APsaA. Cu toate acestea, acceptarea lui Strachey nu era universală, iar lucrul analitic în afara transferului era practicat pe scară largă, chiar dacă tacit. În discuția privind evoluția conceptului de transfer este important să urmărim și evoluția partenerului lui omniprezent, contratransferul. Este pe scară largă acceptată ideea (cu toate că recent a fost pusă în discuție, vezi Holmes, 2014) că începând cu primele scrieri ale lui Freud și corespondența sa pe acest subiect, contratransferul a fost văzut – inițial și pe parcursul deceniilor 1950 și 1960 – ca o reacție, în mare parte inconștientă, extrem de personală, dacă nu chiar idiosincratică, generată în analist, care împiedică sau interferează cu capacitatea acestuia de a funcționa ca analist al pacientului care îi evocă respectivul contratransfer. Pe scurt, contratransferul era o problemă a analistului căruia adesea, dacă nu chiar cu regularitate, i se cerea să lucreze mai mult analitic (sau cel puțin autoanalitic), în propria sa analiză. În ciuda paralelei cu transferul, contratransferul era considerat ca un fenomen discontinuu, întrerupt la anumite momente sau în anumite faze ale unei analize. De asemenea, era văzut, ca și transferul, nu atât ca un eveniment interpersonal, ce prinde viață din interacțiunea dintre doi indivizi particulari, ci ca o activare a unui tipar sau scheme preexistente a analistului ca reacție la analizand – dar nu modelat, în esență, de către acesta din urmă. Studiul asumat, concentrat, al contratransferului ca fenomen în sine, ca produs unic al unei diade specifice aflate într-o situație analitică particulară și unică, avea de așteptat o elaborare viitoare. VI. A. Edith Jacobson și Hans Loewald - gânditori de tranziție ai psihanalizei clasice Există în tradiția clasică și gânditori de tranziție, care au încercat construiască punți peste divizările dintre teoreticienii preocupați exclusiv de persoana individuală și cei cu perspective relaționale, interesați de interacțiunea dintre două persoane. Probabil cei mai proeminenți și influenți teoreticieni de această factură au fost Edith Jacobson și Hans Loewald. Amândoi s-au ridicat din tradiția psihologiei Eului, dar au simțit că această perspectivă nu acordă suficientă importanță mediului relațional sau relațiilor de obiect ca factor de influență
478
Made with FlippingBook Ebook Creator