Înapoi la Cuprins
în formarea structurii psihice și naturii propriu-zise a pulsiunilor instinctuale. Lucrarea monumentală a lui Jacobson, The Self and the Object World [Sinele și lumea de obiecte] (1964), realizează o integrare a teoriei relațiilor de obiect cu teoria pulsională clasică. Viziunea sa, precum și cea a lui Loewald, a avut implicații puternice în înțelegerea transferului, atât cu privire la experiențele formative, cât și la relațiile din stadiile timpurii ale dezvoltării, precum și implicații pentru tehnica analitică. Loewald, adept al psihologiei Eului, care a scris în anii 1970 și 1980, a creat o punte peste această separație (relație versus transferul pacientului versus transferurile pacientului și ale analistului), propunând un melanj oarecum diferit între teoria pulsiunilor și teoria relațiilor de obiect. Loewald a considerat că teoria pulsiunilor este mai degrabă fundamental psihologică, decât biologică. Loewald, care în formarea sa filozofică îl avusese profesor pe Heidegger, a observat „[...] inextricabila interrelaționare dintre ceea ce numim subiect și obiect” (1970, p. 55). În acest sens, el era în acord cu deconstrucția filozofică postmodernă a obiectivismului din știință, o tendință intelectuală care, în cele din urmă, a influențat întregul domeniu al psihanalizei și în special școala relațională (vezi mai jos). Din perspectiva dezvoltării, viziunea lui Loewald era că „relațiile de obiect [...] [sunt] factori nu doar de reglare, ci fundamental constitutivi în formarea structurii psihice [...]. Procesul psihanalitic și [...] procesele de dezvoltare primară dezvăluie originea și natura interacțională a realității psihice [...]” (1970, p. 67). Scriind despre „nevroza de transfer”, acordând importanță centralității situației oedipiene, el a dat un sens larg procesului analitic ca scenă co-creată a „transferului și contratransferului” (Loewald, 1971). Astfel, el a înțeles transferul – adesea luat ca element singular – în sensul că în procesul de creștere a copilului și, deci, și în mintea lui aflată în creștere, are loc o encodare a unor figuri multiple cu influență transferențială, ce includ percepțiile copilului despre relațiile emoționale cu diferiții săi îngrijitori – relații care au fost toate internalizate, urmând a fi re- externalizate în transferurile și contratransferurile emergente, printr-o desfășurare dramatică setată de către pacient, în care analistul cocreează scenariul scris de către pacient și în care, într-o autonomie gradual crescândă, analizantul își creează propria interpretare a scenariului (Loewald, 1975). VI. B. Contribuția lui Heinrich Racker la răspândirea conceptului în America de Nord În timp ce în America de Nord psihologia Eului domina în mare parte psihanaliza, școala interpersonală a lui Harry Stack Sullivan a primit amiabil renumitele studii ale argentinianului Heinrich Racker despre contratransfer. Primele lucrări publicate (1953, 1957, 1958b) de Racker pun accentul nu doar pe ubicuitatea contratransferului și pe natura lui continuă, dar, poate cel mai important, și pe aspectele interpersonale sau relaționale ale acestuia. De asemenea, el a adăugat două dimensiuni esențiale, dimensiunea dezvoltării și dimensiunea genetică (adică, individual-istorică). Pentru Racker, transferurile și contratransferurile în situația analitică erau o necesitate diadică, presupunând întrețeserea de sentimente, fantasme, impulsuri și amintiri ale pacientului și ale analistului și impactul lor
479
Made with FlippingBook Ebook Creator