Înapoi la Cuprins
reciproc asupra fiecăruia și asupra interacțiunilor lor. Racker a cadrat transfer-contratransferul în perspectiva relațiilor de obiect, în special ca repetiție a celor timpurii și a introdus termenii „complementar” și „concordant” pentru a descrie tiparele lor obișnuite de influență reciprocă. Opera lui Racker și viziunea lui despre transfer/contratransfer și inseparabilitatea celor două concepte și-a găsit drum treptat în curentul principal nord-american, într-o asemenea măsură, încât este greu de găsit vreun articol clinic acceptat de Jurnalul Asociației Psihanalitice Americane care să nu conțină în ilustrarea clinică și o descriere a unui transfer/contratransfer. Integrarea implicațiilor situației bipersonale în conceptualizarea transfer-contratransferului a contribuit la o anumită convergență a punctelor de vedere ale școlii relațional-interpersonale cu cele ale școlii moderne a conflictului – deși rămân între ele diferențe fundamentale, așa cum vom discuta în continuare. Cu toate acestea, perioada anilor 1970, 1980 și 1990 a fost adecvat denumită „anii contratransferului” (Jacobs, 1999, p. 575). Jacobs a identificat corect contratransferul ca pe un concept rămas „mult timp în umbră, care apare ca una dintre problemele cele mai activ discutate și dezbătute astăzi în psihanaliză”. Astăzi este dificil – deși în niciun caz imposibil – să vorbim despre transfer fără a ne referi la partenerul său, contratransferul. Aceasta este o evoluție radicală, probabil o schimbare de paradigmă. Viziunea asupra transferului ca repetiție în prezent a relațiilor trecute și, cel mai important, în relația analitică, deși modificată într-o varietate de moduri – probabil de nerecunoscut ca atare în școala relațional-interpersonală (vezi mai jos) – rămâne acceptată în esența sa de către analiștii nord-americani de astăzi. Kernberg (care dă această definiție, vezi mai jos) vorbește probabil în numele marii majorități a analiștilor nord-americani de astăzi, atunci când spune că „analiza transferului este sursa principală a schimbării specifice produse de tratamentul psihanalitic”. Analiza transferului poate fi caracteristica definitorie ce distinge psihanaliza de alte psihoterapii. Reprezentând o evoluție ulterioară a psihologiei Eului (Hartmann, 1939), care a dominat domeniul în America de Nord între 1940 și 1980, teoria modernă a conflictului (TCM) (uneori denumită și „teoria conflictului” sau „analiza clasică”) s-a repliat rapid în jurul viziunii conform căreia capacitatea de transfer rezidă exclusiv și în mod unic în mintea analizantului. Această viziune contrastează puternic cu viziunea teoriilor bipersonale, care susțin, dimpotrivă, că transferul – probabil un termen propriu acestei viziuni – sau mai bine zis, relația, este un produs unic, cu totul nou, al interacțiunilor dintr-o anumită diadă analitică. O variantă a acestei idei este cea în care transferul este co-construit și, ca urmare, transferul aparent al unui anumit analizand va fi diferit în funcție de cine este partenerul lui analitic. Chiar folosirea termenului „transfer” poate produce confuzie, deoarece unii analiști adepți ai viziunii bipersonale pot vorbi despre transfer excluzând sau să minimalizând importanța repetării trecutului. Dacă viziunea psihologică bipersonală este că relația analitică este creată exclusiv sau în principal din elemente ale zilei prezente, viziunea teoriei moderne a conflictului reține ideea lui Freud că relația analitică va fi puternic influențată de transfer în sensul repetării de către pacient a relațiilor sale trecute. Deci, pentru analiștii orientați bipersonal, de fapt nu este transferat nimic important. Din perspectiva lor, ar fi mai bine să vorbim despre relația analitică, decât despre transfer.
480
Made with FlippingBook Ebook Creator