Înapoi la Cuprins
elaborarea acestor regresii de transfer primitive poate reprezenta caracteristica terapeutică dominantă a acestor cazuri.
VI. F. Perspective relaționale Viziunea relațională/interpersonală asupra transferului este ferm înrădăcinată într-o psihologie bipersonală și, astfel, consideră că transferul nu poate fi separat de contratransfer. Adică, pentru relaționali, transferul nu poate fi doar „transferarea” modelelor internalizate dinspre pacient asupra analistului, ci mai degrabă este parte a unei situații clinice care, în viziunea lui Racker (1988), este o interacțiune între două personalități: „[…] fiecare personalitate are dependențele, anxietățile și apărările sale patologice interne și externe; fiecare este și un copil cu părinții săi interni și fiecare dintre aceste personalități întregi – cea a analizantului și cea a analistului – reacționează la fiecare eveniment din situația analitică” (p. 132). Steven Mitchell (2000) afirmă că izvorul cunoașterii psihanalitice este amestecul intersubiectiv dintre pacient și analist, studiul tiparelor tranzacționale și structura internă derivată din câmpul interpersonal interactiv. Întrucât obiectul studiului analitic este tiparul, transferul nu există fără participarea din partea obiectului său (prin contratransfer). Pentru analiștii relaționali, transferul se bazează pe un model social constructivist. Irwin Z. Hoffman (1983) arată că transferul nu este o distorsiune a realității, ci o atenție selectivă acordată anumitor aspecte ale participării analistului, atât conștientă, cât și inconștientă. Una dintre implicațiile majore ale acestei viziuni este aceea că analistul influențează în mod inevitabil natura transferului pacientului. Așa cum observa Ogden (1994), un anumit pacient va avea o analiză diferită în funcție de particularitățile analistului său, atât conștiente, cât și inconștiente, întrucât ei co-creează un „terț analitic”. Lucrarea lui Sullivan, Interpersonal Theory of Psychiatry [Teoria Interpersonală a Psihiatriei] (1953), arată că o persoană poate fi cunoscută numai în contextul unei interacțiuni sociale care constituie un „câmp interpersonal” mereu schimbător. Deoarece el vede „sistemul sinelui” ca fiind proiectat să reducă anxietatea ce provine din nevoia de a interacționa cu un „altul” semnificativ, „transferul” unui pacient asupra analistului său poate fi probabil o formă de adaptare menită să reducă pericolul din interacțiune, poate pentru a-l proteja pe analist. Irwin Hoffman critică viziunea clasică asupra transferului, subliniind imposibilitatea ca analistul să nu influențeze reacția pacientului față de el. Deoarece unii analiști relaționali contemporani, în special Bromberg (1998, 2006, 2011) și D. B. Stern (2011), văd sinele ca pe o colecție de stări ale sinelui (adică, relații de obiect internalizate), care pot sau nu să aibă cunoștință unele de altele, ei înțeleg transferul ca fiind o stare particulară a sinelui pacientului aflat în interacțiune cu o stare a sinelui analistului. Bromberg (1998, p. 13) scrie: „Fiind acordat atât la schimbările propriilor stări ale sinelui, cât și la cele ale pacientului și folosind această cunoaștere în mod relațional, analistul stimulează capacitatea pacientului de a auzi, într-un context interpersonal unic, ecoul celorlalte stări ale sinelui său, punând în cuvinte realități alternative care anterior erau incompatibile.”
483
Made with FlippingBook Ebook Creator