Înapoi la Cuprins
putea fi inclus în interpretare. De pildă, analistul poate asuma temporar rolul indus de analizant, pentru a analiza mai târziu ce s-a întâmplat. Analistul trebuie să evite punerile în act, dar, în anumite cazuri, ale unor pacienți care folosesc regula fundamentală (care favorizează folosirea cuvintelor) drept rezistență pentru a paraliza influența interpretării, punerea în act din partea analistului funcționează ca interpretare. Totuși, Racker avertizează că această tehnică nu trebuie folosită decât de analiștii foarte experimentați. Mai presus de toate, el pune accent pe importanța interpretării, concentrarea pe nevroza de contratransfer, a nucleului complexului Oedip (în aspectele lui pozitive și negative). El arată că analistul este obiectul unor impulsuri care îi pot distorsiona percepția, dar când se adaugă și reacția sa nevrotică, îi este afectată capacitatea de interpretare. În plus, contratransferul nevrotic, la rândul lui, are o influență asupra transferului analizantului. Din complexul Oedip implicat în contratransfer analistul transferă obiectele sale paterne asupra anlizantului și tinde să repete atât aspectele negative, cât și pe cele pozitive. De exemplu, pot apărea rivalități față de partenerul analizantului, gelozie și fantasme de posesiune. Racker avansează aceste concepte pornind de la analizele de formare ale psihanaliștilor. El își bazează ideile pe afirmațiile lui Freud (1937) din Analiză cu sfârșit și analiză fără sfârșit : „[Analiza analistului] singură nu este suficientă pentru instruirea sa; dar recunoaștem că stimulii pe care i-a primit în propria analiză nu încetează atunci când aceasta ia sfârșit și procesele de remodelare a Eului continuă spontan în subiectul analizat și se folosesc de toate experiențele următoare în acest nou-dobândit sens. Acest lucru se întâmplă în realitate și, atâta timp cât se întâmplă, face ca subiectul analizat să se califice ca analist el însuși” (Freud, 1937, pp. 248-249). De asemenea, el arată că incapacitatea de a renunța a pacientului, precum și lipsa de voință de a-l vindeca sau invidia sexuală care l-ar putea împinge pe analist să treacă la act, constituie riscuri care pun în pericol evoluția analizantului. El subliniază că analistul va reuși să reducă pericolul de a induce sau „gratifica” (așa cum se exprimă el) propria nevroză în pacient numai prin cunoașterea „ecuației personale”. Un mit al situației analitice este analistul lipsit de anxietate și lipsit de furie care, conform lui Racker, corespunde idealurilor tipice nevrozei obsesionale, putând conduce la blocaj mental și refulare. Dimpotrivă, obiectivitatea adevărată înseamnă că analistul include propria sa subiectivitate sau propriul contratransfer ca obiecte constante ale observației și analizei. Racker descrie identificările concordante ale analistului cu analizantul: între Seul său și Seul analizandului, Eul său și cel al analizandului și la fel în cazul Supraeului. Totuși, el distinge și forme de identificări complementare cu obiectele analizandului. De exemplu, dispoziția empatică a analistului, care la rândul ei își are originea în contratransferul sublimat, permite identificări concordante. Când acestea sunt respinse, cele care prevalează sunt identificările complementare. Pentru a detecta aceste identificări, Racker pune accent pe importanța experiențelor de contratransfer ce rezultă din ideile contratransferențiale și din poziția în contratransfer. Ideile contratransferențiale apar din
487
Made with FlippingBook Ebook Creator