Înapoi la Cuprins
Conceptul de „persoană a analistului” implică denumirea pe baza a funcției sale, adică rolul pe care îl joacă cu pacientul, de a-i prezenta acestuia fantasmele proprii pe măsură ce analiza progresează și din care nu poate să nu retrezească și să aducă în conștient ceva ce este „actual”. Ceea ce a fost îngropat, letargic, ceea ce nu a constituit niciodată o experiență personală, odată cu progresul analizei, trezește în analist afecte și cuvinte sub forma experienței ( Erlebnis ), iar analistul inferează, atunci, că acestea există în analizant. El creează apoi o construcție a unei „reprezentații teatrale”, a unui „ca și cum”, ca parte a tragediei în care sunt amândoi personaje principale. Ar trebui arătat aici că atunci când ne referim la construcție, înțelegem prin acest termen construcția actului – akt – care a fost inferat din afecte, angoasă, tăcere sau letargie, care apar din experimentare – Erlebnis – și din ideile care îi vin în minte analistului, care devine atunci capabil să descrie scena tragică ce se desfășoară în planul „real” al ședinței. Aceasta este diferită de reconstrucția istorică, ce poate avea loc mai târziu, a posteriori . Nevroza de contratransfer constituie un obstacol pentru analist, în timp ce contratransferul, considerat ca parte a perechii transfer-contratransfer, este un element valoros în munca clinică. Freud subliniază rezistența ce însoțește apariția transferurilor fundamentale ale imagourilor parentale, care apare în mod inevitabil în analiză și care, dacă nu este adecvat rezolvată și interpretată, duce la „iubirea de transfer”, o tragedie ce poate distruge tratamentul. Astfel a fost cazul emblematic al Annei O., pacienta lui Breuer, caz care, sub influența rezistenței acestuia în fața recunoașterii etiologiei sexuale a nevrozei, a dus la încetarea colaborării sale cu Freud. Această rezistență, generată de nevroza de contratransfer, a amânat dezvoltarea terapiei psihanalitice în prima sa decadă. Analiza „transferurilor sexuale fundamentale” necesită definirea poziției teoretice cu privire la complexul Oedip, care include două structuri diferite (așa cum am observat mai sus): una are loc cu părinții grandioși, originari, pe care Cesio o numește „tragedia oedipiană”, cea a incestului, cu natura sa narcisică, pasională, tragică: o unitate închisă formată din paricid, incest și castrare, care, de regulă, rămâne îngropată și se reîntoarce prin intermediul reprezentării tragice. Cealaltă, complexul Oedip ca atare, este caracterizată de o relație ambivalentă cu tatăl, tandrețea față de mamă și complexul de castrare și rezultă din elaborarea primei structuri cu părinții din istoria personală. Destinul ei este refularea și se poate reîntoarce sub forma simptomelor psihonevrotice. În capitolul III din Eul și Seul , Freud (1923) se referă la o structură oedipală primară ce stă la baza psihicului, respectiv fantasmele oedipale care creează primele identificări, ale căror efecte vor fi universale și de durată și care ne conduc înapoi la geneza idealului Eului prin cea dintâi și cea mai importantă identificare din individ care are loc cu părinții grandioși, nediferențiați, din preistoria personală. Ca urmare, în timpul analizei transferului, vor fi dezvăluite tragedia oedipiană și variațiile complexului pozitiv și negativ, cu rezoluția lor unică.
491
Made with FlippingBook Ebook Creator