Înapoi la Cuprins
Natura oedipiană tragică a reacției terapeutice negative și a apariției, din profunzimile sale, a afectului „iubirii de transfer”, depășește limitele cadrului psihanalitic (Cesio, 1993). Această iubire nu caută doar posesia absolută a obiectului, dezvăluindu-și astfel natura de tip pulsional, ci merge până la punctul distrugerii lui, în același timp producând autodistrugerea. Cesio susține că această iubire caută să realizeze falusul, „copilul minune”, care își găsește expresia supremă în moarte. Ceea ce este manifestat în prezent, în iubirea de transfer, este „mortul”, care a fost îngropat în inconștient și apare sub forma expresiei narcisice: „falusul-copil minune” reapare, în transfer, sub forma constituirii cuplului minune pacient- analist. Cadrul analitic, bazat pe abstinență, repetă frustrarea originară pentru ambii membri ai scenei tragice care este rejucată: „nevoia și tânjirea” trebuie să fie transformate în „forțe ce impun (pacientului) să facă travaliul și să facă schimbări” (Freud, 1915, p. 164-165). Teoria psihanalitică ia în considerare existența în inconștient a unei formațiuni îngropate a „mortului” – Eul ideal. Este o structură inconștientă care poate fi dedusă din letargie și din anumite manifestări actuale, ca rezultat al traumei originare: castrarea falică. În compunerea acesteia găsim îngropat complexul Oedip primar tragic. Acesta este ideal, deoarece conține o parte din Se care nu a ajuns să fie un Eu postnatal. Este ceea ce niciodată nu a fost conștient și, astfel, niciodată nu a fost refulat, este inconștientul îngropat, lipsit de timp și de spațiu, adică actual. Se manifestă în nevroza actuală, lipsită de cuvinte, tăcută și cu manifestări corporale precum angoasă, letargie și alte boli somatice. Se bazează pe protofantasma oedipală ce constituie Eul primar. În legătură cu conceptul de „mort”, acesta este o construcție pe care o realizăm din conținuturile îngropate pe care le descoperim în letargie și devine conștient prin reprezentări ale morții, printre care sunt paradigmatice reprezentările avortului, alături de spirite ale nopții, iele, zei, vampiri, fantome, umbre și nevroza actuală. Anterior, în 1956, Racker a prezentat un caz clinic despre reacția terapeutică negativă, al cărui aspect esențial era prezența obiectelor moarte și nemișcarea lumii interne a pacientului. În anul următor, el a prezentat un alt caz în care s-a ocupat de plictiseala și somnolența analistului (Racker, 1957). Cesio este în acord atât cu Freud, cât și cu Racker, că, atunci când vine vorba despre transfer și contratransfer, nu este loc de dileme moralizatoare sau etice, ci numai de considerații privind o tehnică bună. Analistul, în reacția sa transferențială nevrotică, ia cerințele sexuale ale pacientului drept scop și, uneori inconștient, caută să împlinească acest scop seducându-l pe pacient în neajutorarea sa. Analiștii întotdeauna îi vor considera pe pacienții lor recunoscători, pentru a- și susține propria dorință de a analiza. Drama analistului este că tehnica, prin cadrul abstinent, generează transferuri sexuale incestuoase și în același timp le și frustrează. Acestea sunt transferuri „reale”, adică, nici joc imaginar, nici realitate.
492
Made with FlippingBook Ebook Creator