Înapoi la Cuprins
transferul. Ca rezultat al formațiunii de compromis, transferul este atât un simptom, cât și o reverie, una dintre acele structuri artificiale create de Eu prin care încearcă să elaboreze un conflict ascuns. Pentru a defini transferul, Abadi sugerează că noțiunea de proiecție ar trebui înlocuită cu cea de „atribuire”, mecanism prin care cineva devine obiectul căruia îi este atribuit ceva. Transferul are loc în două stadii: primul corespunde destructurării a ceva ce poate fi simptomul, iar al doilea, restructurării (sau structurării a ceva nou) care înlocuiește simptomul destructurat și pe care noi îl numim transfer. Abadi (1980) se concentrează pe primul stadiu, care uneori poate fi de scurtă durată, și care presupune nu doar destructurarea unei relații, ci și pierderea realității. Ceea ce este transferat, de fapt, nu este real: putem să-l numim falus, omnipotență, completitudine, imoralitate; pe scurt, iluzia că „tot ce există în celălalt este o garanție că într-o zi îmi va fi dat mie, va fi parte din mine” (Abadi 1980, p. 698). Se ajunge astfel la o comparație între transfer și procesul psihotic: există o anumită pierdere a realității, iar obiectul real este necunoscut. Faptul că transferul este inconștient nu permite doar punerea în mișcare a procesului primar (substituția sau deplasarea), dar devine și condiția pentru păstrarea relației care a fost transferată. Pe de altă parte, pacientul are o idee vagă, de natură introspectivă, că i se întâmplă ceva ciudat, dar nu poate să înțeleagă prea bine ce este. Convingerea delirantă, de obicei indusă prin transfer, că acea persoană este cineva care în fapt nu este, a fost refulată, dar fragmentările din procesul de refulare generează o formațiune de compromis cu ceea ce tinde să refuleze convingerea. Ca urmare, Abadi face distincția între transferul tipic psihoticului – pentru care celălalt este doar o oglindă distorsionantă în care vede reflectată o parte din propriul Eu sau un precipitat de relații libidinale cu un obiect – și un alt tip de transfer, tipic pentru pacientul nevrotic, în care inferăm transferul refulat și din care putem vedea doar un produs, un „hibrid”, tipic tuturor structurilor caracterizate prin formațiunea de compromis. Abadi consideră că transferul ca atare este inconștient și că așa-numitul transfer al nevroticului este o formațiune de compromis similară unui simptom. Sarcina psihanalitică în cazul nevrozelor va fi dizolvarea legăturilor false, în timp ce în cazul pacienților psihotici sarcina psihanalistului este ca observația să se dovedească fără sens și dispensabilă și „singurul lucru de făcut este oferirea directă a interpretării care să sfărâme transferul propriu” (Abadi, 1980, p. 700). VII. A.e. Willy Baranger și Madeleine Baranger În 1946, Willi și Madeleine Baranger au venit din Franța în Argentina, unde s-au alăturat mișcării psihanalitice care lua amploare aici. Mai târziu, când s-au mutat la Montevideo, au ajutat și la constituirea mișcării psihanalitice din Uruguay, dar s-au întors în Argentina în 1966, unde s-au stabilit definitiv.
497
Made with FlippingBook Ebook Creator