Înapoi la Cuprins
Soții Baranger consideră că procesul analitic este o mișcare dialectică în care coexistă procesul și non-procesul. Când procesul analitic se oprește, analistul trebuie să găsească posibilul obstacol. Ca urmare, ei sugerează că trebuie folosită o „doua privire” care să includă atât pe analist, cât și pe pacient, formând astfel un câmp dinamic. Obstacolul nu implică doar transferul analizantului, ci și contratransferul analistului. Fiecare analist își întoarce atenția către cea de-„a doua privire” de îndată ce renunță la „atenția liber flotantă”, iar acest moment al procesului este marcat, printre altele, de apariția experiențelor corporale, de imaginarea unor mișcări sau de apariția unor anumite imagini. Toate acestea constituie o indicație a faptului că apar în cadrul analitic noi structuri – fantasme inconștiente împărtășite de amândoi protagoniștii și care, în plus, sunt rezultatul suprapunerii unor identificări reciproce. Dinamicile câmpului sunt caracterizate de transformarea acestor fantasme, care, la rândul lor, dau câmpului analitic marca ambiguității timpului și spațiului și calitatea de „ca și cum”. Soții Baranger au fost influențați, în dezvoltarea teoriei câmpului, de ideile lui Merleau Ponty și K. Lewin. Subiectul și obiectul se comportă ca un câmp și se definesc unul pe altul. Aceasta înseamnă că nu avem de-a face cu două corpuri diferite sau cu doi oameni diferiți, ci cu doi subiecți divizați, a căror diviziune este rezultatul unei triangulări originare. Cuplul analitic constituie o triadă, în care unul dintre membri este absent in corpore, dar este prezent ca experiență. De aici, soții Baranger substituie noțiunea de câmp dinamic cu cea de câmp intersubiectiv. Ei privilegiază aspectele corporale și emoționale ale comunicării analitice și, în plus, stabilesc o distincție între conceptele de cadru și de proces. Ca produs al acestei dinamici apare o neo-formațiune, o structură stagnantă, cristalizată, care împiedică procesul și pe care ei o numesc „bastion”. Această structură se formează în jurul unei organizări fantasmatice și implică aspecte importante din istoria personală a ambilor participanți, alocând fiecăruia un rol stereotipal, imaginar. Pacientul are tendința de a evita referințele la acest rol, care poate fi legat de ideologia sa, de obiectul iubirii sale idealizat, de fantasmele aristocratice sau de starea sa financiară. Pentru analizand bastionul este un refugiu inconștient pentru fantasmele inconștiente. El nu este dornic să renunțe la el, pentru că ar însemna să intre într-o stare de vulnerabilitate, neajutorare și disperare. Ruperea bastionului înseamnă redistribuirea aspectelor participanților implicați (analist și analizand), deci, o de-simbolizare. Cea mai extremă formă a acestei simbioze indică o stare de parazitism (analistul se simte ca și cum ar fi efectiv inhibat de către analizant și devine îngrijorat pentru funcționarea lui în afara ședințelor), care poate ajunge până la ruptura violentă a situației analitice sau, dimpotrivă, la continuarea procesului, doar dacă îi sunt returnate pacientului identificările proiective. Ca urmare, procesul analitic pare a fi constituit din producerea de rezistențe și bastioane. Disoluția acestora prin intermediul interpretării creează insight, iar insighturile deschid, la rândul lor, către o viziune pentru viitor, marcată de apariția unor noi proiecte și sentimente de speranță.
498
Made with FlippingBook Ebook Creator