există diverse spații de discuție, de dezbatere. Și voiam să te întreb, apropo de faptul că ești în acest juriu doi , cum vezi tu structurându-se în mod constructiv toate aceste paliere pe care le-am discutat? Cred că aceasta este, de fapt, cea mai dificilă sarcină. Mie mi se pare că ceea ce rezultă ascultând toate aceste puncte de vedere este faptul că ne întâlnim foarte rar să discutăm și atunci, înc-o dată, încasăm lucrurile pe persoană fizică. Ce mi se pare mie sancționabil la juriul unu de nominalizări din anul acesta, atât ante-proces cât și post-proces, este acest refuz al asumării unor puncte de vedere și al unor argumente de care branșa are nevoie. Deci branșa, care de fapt a mandatat întregul proces, UNITER-ul, are nevoie ca juriul să exprime un punct de vedere ca să se clădească un dialog sănătos și măcar să înțelegem unde a apărut eroarea sau ce dezbatem de fapt. Căci altfel noi acum nu facem decât niște exerciții de imaginație, punându-ne în locul lor și încercând să ne dăm seama ce-ar fi putut merge mai bine. Deci o astfel de atitudine mi se pare anti-branșă, căci dinamitează și lovește la temelie. După aceea, mie mi se pare foarte interesant și punctul de vedere pe care l-a lansat Radu aici, legat de cum ne judecăm sau nu între noi, sau până la urmă ce foruri, ce măsuri de mediere reușim să descoperim, în așa fel încât să acceptăm funcția simbolică a acestor premii și faptul că suntem generatori de simbol și că, în momentul în care propunem în spațiul public o astfel de decizie, ea e relevantă. Într-adevăr, falimentul nominalizărilor de la regie constă în faptul că ele, indiferent ce decizie ia juriul doi , nu vor influența în niciun fel teatrul românesc. Dacă premiul este luat de Declan Donnellan sau este luat de Andriy Zholdak, nici carierele celor doi artiști nu vor fi influențate deloc, și nici peisajul teatrului românesc. Or acesta mi se pare un gest simbolic mai puternic decât orice atribuire de premiu. Aceasta este polemica reală: ce spune acest juriu despre regizorii din România acestui moment – un moment de cotitură, de schimbare de generație, de dezbateri estetice etc. – și cum își permite să nu argumenteze această afirmație?! Ne trebuie un spațiu de dialog și de dezbatere, și am putea să-l creăm și dacă nu suntem de acord. Pentru că mie mi se pare că suntem segregați în niște bule în care ne validăm unul altuia punctele de vedere și facem un shaming public în momentul în care cineva ne trădează gașca, și atunci, de fapt, nu-i încurajăm să se exprime pe colegii noștri mai tineri de generație sau pe cei care nu sunt atât de extrovertiți, nu își manifestă atât de des părerile pe Facebook sau în public. Și problema noastră este că majoritatea branșei este tăcută, nu este nici de-o parte, nici de alta a baricadei. Majoritatea nu se simte reprezentată, nu are încredere și, până la urmă, merge pe burtă, iar aceasta este calea care duce la succes sau oricum, la accesul la mainstream . Capul plecat, sabia nu-l taie, iar apoi ajungi la un statut din care îți permiți și de unde, de fapt, și tu devii un fel de abuzator. Faptul că e un mecanism care se perpetuează în ciuda salturilor acestora de generație iarăși zice ceva despre noi. Acești 1800 de oameni care decid soarta UNITER-ului și care reprezintă această branșă, de fapt câți sunt din numărul total al practicienilor activi în acest moment? Pentru mine asta ar fi o întrebare sociologică, ca să ne dăm seama cât de reprezentativ este acest organism și care sunt așteptările acestor oameni de la el. Noile generații... ce așteaptă ele? Că apropo și de Senat, mi se pare o problemă media de
Catinca Drăgănescu
119
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online