Catinca Drăgănescu
Mi se pare că pericolul cel mai mare este ca ce s-a întâmplat anul ăsta să fi fost încă o furtună într-un pahar cu apă. Sper din tot sufletul ca premiile UNITER din acest an să nu fie o frumoasă serbare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sper ca toate evenimentele teatrale de acum încolo să conțină genul acesta de discuții și dezbateri. Simplul fapt că se va acorda sau nu premiul acela pentru regie unuia sau altuia dintre regizori nu are cum să fie mulțumitor. Până la urmă, tot vorbind de concretul absolut al acestor premii UNITER, uităm că sunt niște probleme de fond nerezolvate, pentru care n-avem soluții. Și atunci mai degrabă m-ar interesa niște evenimente în care să vorbim despre viziuni. Am criticat, dar hai să construim acum niște utopii. Avem nevoie de niște utopii, avem nevoie de niște gânditori de sistem, cred că în momentul acesta nu sunt foarte mulți oameni din teatrul românesc care să aibă această capacitate. Și atunci cred că existența unui spațiu de creație colectivă, de împărtășit idei ar fi extrem de sănătoasă. Și cred că da, trebuie să se nască incubatoare ale unei noi viziuni asupra teatrului românesc care nu există în acest moment. Lipsește cu desăvârșire viziunea și tocmai de aceea toate lucrurile astea mici, meschine, toate interesele mănâncă breasla dinăuntru și au devenit atât de prezente, lăsându-ne acest gust amar, ca și cum nu ar fi nimic de salvat. Și atunci, da, hai să construim. Eu mi-aș dori ca aceste premii să devină importante și relevante pentru mine, în măsura în care reprezint o categorie. Îți mulțumesc, Mihaela, că m-ai invitat la discuție, dar mă simt un pic ca și când m-ar chema federația de fotbal să mă întrebe cum ar trebui să fie Naționala, și eu sunt: „Nu știu, boss!” Probabil ar fi de dorit ca din ce în ce mai puțini oameni din teatru să se simtă spectatori și din ce în ce mai mulți să se simtă membri ai acestei bresle. Noi n-avem o breaslă, noi avem o casă care e UNITER-ul, și pe urmă niște oameni care practică în diverse locuri, în diverse țări. N-avem o breaslă pe bune, nu există sindicalizare, nu există apărarea intereselor, nu există reguli interne, autoreglementare. Dacă ne întoarcem la problema majoră a abuzului, în multe locuri civilizate din lumea asta, aspectele acestea sunt autoreglementate de breaslă, nu vine statul să spună: „Nu faceți asta!”. Oamenii pur și simplu au bun-simț, au principii și exclud din rândul lor în mod simbolic – căci e greu de făcut în mod concret – astfel de manifestări și de oameni. Tu, pe baza unei acuzații, nu poți să iei măsuri concrete, dar poți să refuzi să mai ai de-a face cu omul respectiv. Ne putem imagina ca la UNITER să existe în viitor un telefon la care să poată suna artiștii, să zică: „Uite, eu am o problemă, un regizor mă abuzează”, să i se asigure anonimatul, să i se asigure consiliere juridică și psihologică. Fiindcă ei unde strigă? „M-a abuzat nu știu care”, care pe urmă e premiat. Apropo de ce zicea Eugen mai devreme, de ce vorbesc victimele după zece ani. Vorbesc după zece ani, fiindcă în mediul acesta n-au cu cine să vor- bească, iar abuzatorul e premiat. Cum să vorbească?! Cum să te miri că vorbesc prea târziu?! Eu cred că e foarte bine să avem astfel de contexte în care ne întâlnim față în față, pentru că, iată, deși avem uneori puncte de vedere diferite, nu ne scoatem ochii. Cred că e nevoie de ce zicea și Catinca, de a inventa uto- pii într-o fază, după care cred că trebuie să se alcătuiască și niște echipe
Bogdan Theodor Olteanu
Radu Nica
121
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online