A nul 2022 a fost un an de umplutură în producția de film românesc. Folosesc aici întâi sensul derizoriu și de mai puțin bun-simț al expresiei pentru a spune că, în ciuda unor premii câștigate prin fes- tivalurile de afară (vezi Crai Nou la San Sebastian, spre exemplu), anul anterior a adus filme mai degrabă cuminți, previzibile, care se pretează la a urma o formulă sau care oferă impresia unui caracter generic, și foarte puține producții despre care să simți că împing în mod activ mai departe soarta cinemaului autohton. Ceva sclipitor, ceva care să primească unanim laude sau care să trezească exaltarea generală, fie a criti- cilor, fie a publicului, nu cred că a existat. Dar umplutura e și un material util, dacă nu chiar unul absolut necesar pentru oricare construcție. Între un punct cel mai de jos și unul cel mai de sus va trebui să existe întot- deauna... ceva. Premiile Gopo de anul acesta au numărat un record de înscrieri – 37 de lungmetraje și 71 de scurtmetraje –, iar asta după părerea mea nu poate să însemne decât o industrie care în sfârșit reușește să dea un randament constant, o industrie care a ajuns la un anu- mit nivel de stabilitate. Concluzia ar fi: se fac filme. Bineînțeles, cantitatea nu înseamnă în mod automat și calitate, ceea ce face din anul 2022 un an bun pentru producția de film, dar un an destul de prost pentru cine- maul autohton în sine. În afară de câteva filme ca Imaculat (r. Monica Stan și George
Chiper-Lillemark) sau ca Metronom (r. Alexandru Belc) și, inevitabil, RMN – asupra căruia în mod evident planează eticheta de film de autor via statutul lui Cristian Mungiu – la capitolul lungmetraj de ficțiune mi se pare că s-a dus lipsă de niște „voci” particu- lare, de niște posibile mărci de autor sau de viziuni creative mai ambițioase. Multe dintre filmele de ficțiune care au văzut lumina (mă rog, întunericul) sălii de cinema anul trecut sunt mai degrabă niște filme corecte decât niște filme bune – sunt filme muncite, arti- culate, dar se simt ca o apă destul de călâie, din care îți e greu să rămâi cu ceva. Pe lângă Pentru mine tu ești Ceaușescu (un eveniment formal extrem de notabil în cinemaul nați- onal recent, dar totuși un film cu multe alte probleme), nu știu dacă am stat prea bine nici la nivel de experiment în anul anterior. În genere cinemaului românesc încă pare să îi fie străin experimentul, iar formula unui cinema narativ și tradițional pare în conti- nuare să persiste ca mod de lucru dominant și preferat în filmul de lungmetraj. Aderența la niște formule clasice și pro- bate se reflectă și în direcția care mi se pare că a dominat, în mod curios, producția de lungmetraj de anul trecut - filmul de gen. Spun „curios” pentru că existența acestor producții n-are nicio legătură cu finanță- rile pentru filme tematice oferite de către CNC; ele par să se fi născut dintr-un anume zeitgeist al industriei post-pandemice. De la suma de filme cu teme istorice la cochetările
125
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online