12
adolescentă deprimată care se întreba de ce aceste femei pe care le idolatrizez se sinucid și cum poate cineva cu niște ochi atât de vii și de calzi ca ai lui Chantal Akerman să vrea să nu mai vadă nimic. Iar Jeanne Dielman e și o poezie cinematografică a divergenței neuronale, a fixațiilor și ritualurilor, pentru că apartamentul ei nu e doar casa de păpuși în care societatea a așezat-o, reducând-o la funcțiile primare ale complexului Madona, e și pătrățelul asupra căruia își manifestă nevoia de control, control pe care nu-l poate avea nicăieri altundeva. Iar Delphine Seyrig e păpușica perfectă, a cărei față a încremenit într-un zâmbet senin chiar și atunci când nimeni nu o privește. Deși, așa cum am men- ționat mai devreme, eu cred că o ia pe ulei tocmai pentru că noi o privim și ea reușește să devină conștientă de ea însăși, iar efectul ăsta se naște și pentru că Chantal Akerman lasă nenumărate priviri ale figurației în cameră, ba chiar și reflexia sa și a operato- rului într-un ceainic din bucătărie, și doar dacă vrem să fim foarte plictisiți și plictisitori putem atribui detaliile astea greșelii. Și apartamentul… Cât de interesant e să te uiți la el azi, din România, pentru cineva de vârsta mea! Și asta pentru că sensurile și trendurile s-au răzgândit de mai multe ori în ultimii ani. Cineva ca mine a crescut numind mobila aceea ca fiind comunistă , ca apoi să crească și să o prefere în locul trendurilor de design interior din anii 1990, început de 2000. Utilitarismul și ecologismul din JD , chiar și faptul că gătește în fiecare zi, și-au alterat puțin sensurile, acum redevenind, odată cu tendințele actuale, mai degrabă aspiraționale decât conservatoare . Și știu că intenția e una critică, că ce ar trebui să vedem e goliciunea de sens a vieții lui Jeanne din cauza reducționismului patriar- hal, dar e ceva în mine care suferă din cauza ritmului vremurilor pe care le trăim acum, a supradozei de consum, a supradozei de obiecte de unică folosință, a zgomotelor, a informațiilor care da, în mod paradoxal, fac ca pentru mine liniștea și goliciunea din viața lui Jeanne să fie puțin, doar puțin de tot, un motiv de invidie.
- sau poate mai bine zis, fanatică , pentru că da, experiența unui film ca JD avea o putere spirituală asupra mea, ca adolescentă pentru care cinemaul era singura religie posibilă. Și am fost o fată bună și am încetat, treptat, să mai disprețuiesc ușurătatea cu care alții ar face un prim-plan sau un plan-contraplan, și ușor-ușor, JD a rămas mai mult o fază rebelă , însă m-a tot urmărit. Chiar și în filmele mele în care un ochi străin n-ar putea trasa nicio paralelă cu filmul lui Chantal Akerman, în care niciun critic n-ar putea identifica vreo referință, însă eu o știu, o simt, e ceva în felul în care filmez un corp feminin dezbrăcat, o singurătate, o perdea de duș cu model floral, e parte din genetica ochiului meu de film, și, în mod și mai profund, a felului în care mă simt uneori. Și așa minimalist cum le-ar plăcea unora să îi spună (eu nu cred în termenul de mini- malism în cinema, mi se pare jignitor, dar cine sunt eu? o fostă fanatică…), tocmai prin limbajul dedramatizat și disruptiv care-l face atât de rebel, JD e și un film extrem de didactic regizoral, și asta pentru că te face să fii atent la toate detaliile, pentru că șuvița căzută mai pe frunte a lui Jeanne e primul semn al dezastrului , pentru că atunci când locul ei la cafenea este ocupat, dar încadra- tura rămâne centrată pe el, ți se face puțin rău la stomac, iar atunci când scapă peria de curățat pantofi e de-a dreptul înfricoșător. Nu e nevoie ca cineva să dea stop și să îți pună întrebări despre ce-ai văzut, ca exer- cițiu de analiză de secvență, pentru că lim- bajul din filmul ăsta e atât de limpede, atât de transparent, încât nu cred că ai nevoie de intermediar. Aveam nevoie de filmul ăsta la 17 ani, când o tânără fată care vrea să facă artă are nevoie de figuri aspiraționale feminine, iar eu îmi adunam destul de greu idolii femei, dar apoi tot de la Chantal Akerman am învățat, într-un interviu, că nu poți fi cu adevărat liber dacă ai idoli, așa că am ascultat ce spune idolul meu și am încercat să încetez să mai cred în ei, iar ea era un idol trist pentru mine pentru că, așa ca Virginia Woolf, cealaltă idolă a mea de atunci, și ea s-a sinucis, iar eu eram o
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online