ne-au demonstrat asta deja. În urmă cu câțiva ani obișnuiam să scriu pornind de la un personaj sau o tipologie. Astăzi mi se pare mult mai ofertant să pornesc de la o poveste. În principiu, e o poveste pe care mi-o spun mie, ca să înțeleg o anumită problemă din realitatea pe care o trăiesc. Din punct de vedere dramaturgic, găsesc o provocare în a explora posibilitățile structurilor clasice de construcție a textului dramatic, structuri pe care le pot demonta sau „sparge” cu alte ele- mente din zona experimentalului. În orice caz, ce mă „conduce” în procesul creativ este forța story- ului. Nu sunt omul care să dea verdicte imediate. De fapt, mi-e foarte greu să dau verdicte, pentru că întotdeauna am impresia că într-un text dedicat teatru- lui, nu pot surprinde decât o mică parte din complexitatea unui subiect, iar lucru- rile nespuse trebuie măcar sugerate într-o formă sau alta. Nu mi-a fost niciodată frică să afirm că „nu știu” sau că „nu înțeleg” anumite aspecte, dar asta nu mi-a descurajat curio- zitatea de a afla mai multe, dacă am simțit că ceva mă atrage spre un subiect anume. Și atunci citesc mult și divers. Mai degrabă cărți decât rezumatele lor, și mai degrabă articole și reportaje decât comentariile cu păreri ale cititorilor. O altă parte importantă a documentației o reprezintă interviurile: chiar dacă ele nu ajung parte din scenariul final sau sunt „atacate” doar tangențial ori doar mă ajută să-mi zugrăvesc mental o atmosferă. Interviurile depind foarte mult de natura subiectului și a scenariului și se întâmplă să vorbesc cu specialiști, cu martori, cu oameni cu experiențe asemănătoare, cu jurnaliști etc. Dialogul cu cei apropiați din
anturajul imediat (care se întâmplă să aibă, din fericire, meserii îndepărtate de sfera artistică) îmi sunt de cel mai mare ajutor pentru fluidizarea unui gând sau simplifica- rea și clarificarea unui discurs. De asemenea, discuțiile cu regizorul, legate de coerența și forma subiectului, mă ajută să redau totul într-o structură care să servească cel mai bine ca punct de pornire al producției. Ce mă atrage la acest univers este sen- timentul de familiaritate pe care îl au citi- torii/spectatorii/actorii încă din primele pagini. Această familiaritate vine pe fondul comun experiențial, istoric, social, care ne construiește o bună parte a identității. Că aleg să tratez într-un scenariu istoria unei fabrici falimentare dintr-o mică localitate, sau a unui sat fictiv în care nu s-a mai născut niciun copil de ani de zile, pentru mine este o provocare să aleg acele subiecte care trec dincolo de specificitate și ajung să ilustreze aspecte generale din viața noastră comună. Uneori, mi se întâmplă să regăsesc în unele știri sau reportaje din presă anumite ele- mente pe care doar mi le imaginasem într-o structură dramatică. Le interpretez ca pe niște confirmări: ele sunt dovada clară că am „prins” substanța poveștii și am început să o „simt” instinctiv și real. Este, cred eu, o dra- maturgie care depășește granițele locale - ea poate fi receptată la nivel emoțional de orice public provenit dintr-o țară cu un trecut și experiențe asemănătoare. Cred cu tărie că ne aflăm în acel punct în care avem nevoie să ne analizăm trecutul și prezentul pentru a ne înțelege în profunzime și a ne oferi o mică speranță pentru viitor. Iar poveștile despre noi înșine ne pot ajuta.
141
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online