14
JEANNE D VICTOR MOROZOV
S ubiectul din Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles – viața unei femei deloc excepționale, care se definește în primul rând prin adresa domi- ciliului – rămâne incendiar și acum. Viața goală, lipsită de sens transcendental sau de mari pățanii, a unei mame casnice e ceva ce un ecran saturat de teme mari nu știe nici azi să găzduiască. Timpi morți și o rutină înnebunitoare: un infern costumat în hai- nele cotidianului. N-are niciun rost să ne ambalăm „militant”, văzând în acest trai apoteoza luptei: ceea ce face scandal este tocmai normalitatea resemnată, mai bine zis normalizarea unui timp ciclic fără relief, în care croșetatul, tăiatul cartofilor, pregătirea pantofilor de școală constituie evenimentele notabile, textura picarescă a acestui roman de apartament în care nimic altceva, nicio- dată, nu se poate întâmpla. Violența filmului, la revedere, e de-a dreptul palpabilă. Defularea din final a pro- tagonistei e deopotrivă un gest surd, care cuprinde în el toată furia, și o mostră în con- tinuare insuficientă. Cum să nu răbufnești? Există în film o voluptate aproape masochistă a timpului: niciodată o zi, apoi încă una, apoi a treia nu au părut să spună deopotrivă mai mult ( durată reală ) și mai puțin (nicio supapă de salvare). Violența, de fapt, vine întâi din radicalizarea postulatului flaubertian despre
dreptul la subiect: o gospodină este la fel de îndreptățită să ocupe ecranul ca un faimos erou de aventuri. Jeanne Dielman pune o oglindă în fața celor care au internalizat dominația asupra lor înșiși – fie ea de sor- ginte patriarhală, economică, rasială – și de aceea se dovedește insuportabil. Ce ne arată este prea familiar, prea visceral pentru a mai fi în acord cu definiția călduță a cinemaului. A înnobila programul nostru zilnic fără a-l înnobila de fapt, proiectându-l pe ecran ca atare, brut și în vrac, e prea mult. Acum câțiva ani, în România a existat un curent cinefil de recuperare a lui Jeanne Dielman , sub tirania doxei critice care echi- vala reflex lentoarea unui film cu caracterul său politic . Cu cât mai lent filmul – în fața vitezei venite dinspre mainstreamul catalo- gat drept avalanșă , puhoi și altele –, cu atât mai dezirabil. Or, din punctul ăsta de vedere, filmul lui Chantal Akerman reprezenta obiectul ideal: aproape trei ore și jumătate de leorpăit molcom din ciorbă, de curățat cartofi, de ascultat radioul în gol. Mai mult, cu accentul său pus pe faptul mic, dedra- matizat (cum se spune), filmul oferea un precedent pentru experimente mai mult sau mai puțin fertile ce aparțineau cinemaului nostru național, racordându-ne convenabil la o istorie mai largă. Practic, de la Umberto D. (1952) al lui Vittorio De Sica la Alice T.
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online