156
orașul revoluției, „orașul premierelor” și orașul cu una dintre cele mai bogate isto- rii multiculturale din țară. Fiecare dintre cartierele istorice ale Timișoarei conține povești fascinante (și ironia sorții a fost ca peste numai trei ani să ne întoarcem în Orașul Revoluției în trei dintre cartierele lui istorice cu o altă serie, de teatru imersiv, Orașul Paralel ). Dar Timișoara. Capăt de linie a fost un spectacol despre identitatea de timișorean, o temă care a reieșit aproape invariabil pe parcursul cercetării noastre. Linia din titlu se referă în primul rând la liniile ereditare (și este - într-un fel complet diferit - și un ecou al temei de linie fizică și politică dezvoltată în Roșia Montană ). Identitatea pe care o moștenești versus identitatea pe care ți-o construiești este esența poveștii din acest ultim spectacol al seriei. Publicul descoperă că acțiunea nu se întâmplă în prezent, ci într-un viitor înde- părtat. Și nu în Timișoara, ci într-un cimitir de pe Lună unde sunt îngropați timișorenii și în care un american de origine română vine să-și găsească linia identitară pentru a putea rămâne pe Pământ. Ficțiunea și reali- tatea se hrănesc și se întrepătrund în poveș- tile pe care ne place să le credem despre identitățile noastre. Spectacolul nu are ele- mente participative, fiind construit ca în O mie și una de nopți – poveste în poveste în poveste. Dar, paradoxal, deși premisa este science fiction , Timișoara. Capăt de linie conține cele mai multe detalii istorice din tot ciclul, mereu mixate cu elemente posi- bil realiste, dar care fie nu s-au întâmplat, fie s-au întâmplat în destinele unor oameni
absolut obișnuiți. În mic, exact filtrul prin care am abordat Despre România, numai de bine ... Toate aceste texte și spectacole despre orașe au fost prezentate pe o scenă. Și au fost construite pentru un public care con- sumă teatru la teatru. Invitația din convenție pentru publicul local (fie ea participativă sau nonparticipativă) a fost un spectacol creat de niște „vizitatori” pe baza unei puternice prime impresii despre orașul lor. Dar din- colo de caracterul local al acestor povești, surprinzător a fost că fiecare dintre ele are o puternică dimensiune universală. Ele fac un portret al României din ultimul deceniu și jumătate care poate fi revizitat oricând. Iar materialul documentar strâns, dincolo de ce a ajuns pe scenă, poate constitui baza creării unui mult mai amplu serial. Aceasta este o foarte superficială privire de ansamblu, din interiorul procesului. Cu siguranță, aș putea scrie o lucrare întreagă strict legată de construcția dramaturgică și de descoperirile foarte specifice făcute în acest ciclu de lucru (precum și în teatrul participativ, în general) și sper să am ocazia de a face asta într-o zi. În paralel cu demersul de a scrie despre orașe, în anul 2011 am început să explorez o zonă dramaturgică în afara sălilor de spec- tacol. O zonă care s-a legat de crearea unor spectacole imersive în cartierele unor orașe, pe străzi (în mișcare sau nu) și în clădiri (în mișcare sau nu). O zonă extrem de bogată și interesantă, care oferă posibilități de a scrie imposibile într-un spațiu teatral clasic, asupra căreia voi reveni într-un alt articol.
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online