176
înțeles demersul Andreei și forma asta de terapie socială pe care ea o încearcă între periferie și centru, între societatea occi- dentală și restul lumii. Ceea ce m-a surprins însă a fost incapacitatea pieței de a ști ce să facă cu un produs cultural pe care îl apre- ciază, dar pe care nu știe să îl încadreze. Și în Olanda sistemul este rigid. Spectacolul nu este nici chiar documentar, dar nici chiar concert, sigur nu teatru, e altceva, și deși toată lumea de acolo sesizează și diferența, și potențialul, majoritatea se simt neputincioși. Un mare curator olandez i-a spus Andreei o chestie memorabilă: „Pionieratul nu are cum să fie popular. Cumva ia și eșecurile ca pe o validare. Îmi place spectacolul tău, dar n-aș ști unde să-l programez încă. Ăsta e cel mai bun semn că ești un artist creator. Felicitări!”. Adevărul e că nu știi dacă să te încurajeze sau să te descurajeze un astfel de mesaj. S-au mai găsit specialiști care să îl programeze, dar în contexte foarte diferite. Tocmai urmează să jucăm la un festival din Belgia, apoi vom avea o serie de reprezen- tații în Olanda, dar aș vrea să vorbesc puțin și despre experiența de a juca spectacolul în România, unde am fost invitați grație cura- torilor Festivalului Național de Teatru 2022. Ne interesa reacția publicului din România, cu atât mai mult cu cât două dintre intervi- uri erau despre istoria celor de aici, despre copiii Revoluției. Poate confesiunea cea mai interesantă era cea a unei femei care provenea dintr-un orfelinat comunist din România, adoptată în anii 1990 de un cuplu american. Nici aici majoritatea publicului de
specialitate nu a știut să încadreze spectaco- lul, s-a scris relativ puțin. S-a zis că s-a mai văzut de multe ori așa ceva (sic!), că nu are nimic original și că mai și tratează subiecte din istoria recentă a Europei într-un mod non-confrontațional, cu mănuși cum s-ar spune. În același timp, spectatori obișnuiți ne-au scris mesaje foarte emoționante pe rețelele de socializare, cumva generația s-a regăsit, ei au perceput exact ce era acolo, pulsația personală, nu refacerea istoriei, care e doar pretext de interogare identitară, încercare de înțelegere și recuperare de sine dintr-o perspectivă aproape fenomenolo- gică. E ceva la noi ce se războiește cu auc- torialitatea, ce tinde să ignore sau îngroape noul, diferitul, neîncadrabilul. Când mi-am propus programatic să lucrez cât mai mult în afara României, exact la această reticență reacționam. La câțiva ani distanță, după o serie de proiecte internaționale, pot spune însă că nu e așa, e mai degrabă vorba de o mainstream -izare generalizată care ar tre- bui să ne ridice semne serioase de întrebare. Mi-aș dori mai multă sensibilitate uneori și poate o preocupare mai atentă pentru „ce vrea să zică artistul?”. Nu de alta, dar tindem să ratăm creatorii. Între timp, Andrea predă un curs de jurnalism muzical în Berlin, la o universitate de muzică. Domeniul se extinde. Cineva a creat trambulina ca aceste idei să fie aruncate în lume. Din punctul meu de vedere, în acest moment, cei mai valoroși oameni și la București, și la Berlin, și la Amsterdam sunt creatorii de context. Cum facem să-i găsim, cum facem să-i creăm?
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online