180
și adulților le sclipesc ochii de bucurie, iar copiii le caută privirea să vadă dacă fac bine ce fac. Ochișorii întreabă: „Sunt un copil adevărat?”. Ochii răspund: „Da, acum ești un copil adevărat, nu ca derbedeul ăla cu bocancul!”. De ce nu avem o culegere de „Eșecuri spectaculoase și momente dezastruoase în teatrul pentru copii?”. Să o citim împre- ună la repetiții, înainte de rostirea rituală a Legendei copilului cu bocancul .
portret mai curând putem să îl deducem din produsul final decât să îl schițăm la înce- put. Copilul-cu-bocancul a apărut foarte repede la masă și printre copiii noștri ima- ginari, alcătuiți din experiențe de la repetiții deschise și ateliere, întâmplări cu copii din familia proprie, amintiri din copilărie și pro- iecții ale adultului nostalgic de azi după un copil care nu a existat niciodată. Am rămas cu o listă de întrebări despre copiii imaginari pentru care facem spectacole: Cine e copilul la care te gândești când faci „spectacole pentru copii”? Când îți spui „asta o să le placă”, „la asta o să se plictisească” pe cine ai în minte? Ce fel de copilărie are acest copil ima- ginar? În ce an a avut el 5 ani? Câți ani are azi? Ce îi place să facă? E „cuminte”? E „rău”? Ai petrece 3 ore la tine acasă cu acest copil, într-o zi ploioasă? Ce face copilul când își pierde răbdarea? De unde știi? Ce i se citește acasă copilului? I se citește? Părinții lui merg la teatru? Cu cine vine el la teatru? Ce ar vrea să vadă alături de mama și tata? Ce ar avea nevoie să vadă alături de învățătoarea lui? Ce i-ar plăcea să vadă alături de colegii de clasă? Cât timp poate el să stea liniștit dacă îi bubuie muzica în urechi și prin față îi țopăie lucruri colorate? În ce fel de spațiu va vedea copilul spectacolul? Ce obiceiuri are deja copilul legat de acest spațiu? Ce ar trebui să se întrebe un artist îna- inte de a face un spectacol pentru copii? Ți-e frică de copii? De cine ți-e frică atunci când ți-e frică de copilul cu bocancul?
A DOUA:
LEGENDA COPILULUI CU BOCANCUL
A fost odată un spectacol pentru copii (unii povestitori zic că ar fi fost la Teatrul Țăndărică, alții că la Teatrul Ion Creangă) în care, la un moment dat, apărea o vrăji - toare. Vrăjitoarea era rea, dar personajele pozitive o prindeau și întrebau copiii din sală cum să o pedepsească, să o învețe minte: „Ce să facem cu vrăjitoarea cea rea?” „Să îi dăm un bocanc în p****!” răspundea o voce cristalină din public. Sfârșit. Nu există proces de lucru la un spectacol pentru copii pe parcursul căruia să nu se spună, la un moment dat, această legendă. Copilul-cu-bocancul este modul de a porni, dar și de a încheia prea repede discuția des- pre publicul nostru. Le-am întrebat pe colegele și prietenele mele, Ana Cucu Popescu (dramaturgă), Delia Gavlițchi (regizoare) și Andreea Ajtai (actriță) „Cine e copilul pe care îl ai în minte când faci/ scrii / joci tu spectacole?” Întâi părea o întrebare inutilă, normal că știm pentru cine. Echipa de la MiniReactor știe precis, pentru că, deseori, procesul de lucru începe cu ateliere cu copii și se termină cu repetiții deschise. Și după aceea? După întâlnirile cu copiii reali, fiecare dintre noi modelează materi- alul în funcție de un copil imaginar al cărui
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online