214
originalitate extrem de impactantă (practic fragmente din acel blue pill care a fost Pulp Fiction au făcut să viseze o bună parte din cinemaul nouăzecist), urmată de căutări formale care nu și-au pierdut originalitatea, dar care s-au clasicizat și, odată cu figurile autorilor, au devenit mai degrabă obiect de admirație decât de influență. Nu în ultimul rând, ambii își construiesc volumele în jurul câte unui deceniu de aur, care deloc întâm- plător este cel al adolescenței lor: anii 1950 pentru Dylan, lungul deceniu al anilor 1970 (care începe mai devreme și se termină mai târziu decât bornele lui strict cronologice) pentru Tarantino. A.G.: În Cinema Speculation, cel mai vechi film în jurul căruia Tarantino construiește un capitol (rezervându-și dreptul de a divaga în fel și chip) este Bullitt (Peter Yates, 1968). Cel mai recent este The Funhouse (Tobe Hooper, 1981). Cele două borne ale lui Tarantino sunt personale, dar terito- riul dintre ele e imediat identificabil prin suprapunerea lui cu epoca așa-numitului New Hollywood. Născut în 1963, Tarantino a început să meargă la cinema exact în momentul în care Noul erupea din Vechiul Hollywood (actul de naștere constituin- du-l, prin convenție, premiera din 1967 a lui Bonnie și Clyde ). Pe fondul războiului din Vietnam, al luptei populației afro-ame- ricane pentru drepturile ei, al revoluției
sexuale ș.a.m.d., societatea americană era mai dezbinată decât în orice alt moment de la inventarea cinematografului – cam la fel de dezbinată ca acum, diferența fiind că, pe-atunci, Hollywood-ul încă nu-și pier- duse cu totul relevanța de mediator cultural. În procesul de transformare din Hollywood în New Hollywood, esențială este abando- narea arhaicului său cod de autocenzură morală: filmele devin brutale, din aseptice devin sfidător-septice. Crescut de niște adulți extrem de permisivi în privința asta (printre care un tip vag interlop, afro-ame- rican, combinat la un moment dat cu una dintre prietenele mamei sale, și pe care Tarantino îl compară în carte cu persona- jul lui Samuel L. Jackson din Jackie Brown , Ordell Robbie), el a văzut mai toate filmele alea legendare pe măsură ce ieșeau. Astea fiind zise, printre filmele discu- tate pe larg de Tarantino în cartea lui nu se numără atât de multe filme canonice – cel mai consensual e Taxi Driver (despre care Tarantino, după cum vom vedea, are de spus lucruri foarte interesante). Se poate argumenta că Deliverance (John Boorman, 1972) nu e nici el departe de statutul ăla, iar Bullitt, Dirty Harry (Don Siegel, 1971) și Escape from Alcatraz (din nou Siegel, 1979) sunt cu siguranță niște clasici, dar la fel de bine se poate argumenta că Tarantino e cel mai în largul lui atunci când face distinc- ții fine între filme de serie – precum The
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online