cu siguranță are ceva de exprimat”. Zing! Nu sună chiar ca un kaelism, dar e și ea pe-acolo pe undeva. M.I.: Sigur, inteligența lui a compensat din plin lipsa de educație formală. Totuși, o comparație între stilul lui Kael și stilul criticului Tarantino echivalează cu o comparație înre lumile din Mean Streets și The Age of Innocence . Kael îl citise pe Henry James integral, pe când la Tarantino prezența unui film ca Daisy Miller în Cinema Speculation e mai curând o curiozi- tate cel puțin la fel de mare ca elogiul adus lui Sylvester Stallone (revin și la asta). Kael scrie ca o doamnă din înalta societate newyorkeză, care știe să se descurce – cu o detașare witty – și printre băieții de jos... A.G.: Deși venea din California rurală, unde crescuse în timpul Marii Crize, iar în redac- ția New Yorker- ului se pare că a făcut inițial figură de barbară. (La sfârșitul anilor ’60, redacția New Yorker- ului era în bună măsură un club de gentlemeni cu pipe, pentru care felul corect de a privi obiectele culturii populare era cu sprânceana ridicată ironic; imediat după plecarea lui Kael, în anii ’90, Anthony Lane avea să reintroducă acest ton pe care ea îl detesta.) Astea fiind zise, merită amintit faptul că, în ochii inte-
pe pereții camerei de hotel unde Iris era futută de clienți, chiar asta facem.” Deci, revenind la întrebarea ta, e un întreg program ideologic expus în Cinema Speculation . Cheia acestui program o văd în primul rând într-o replică pe care Connie, mama lui Tarantino, i-o dă fiului ei preado- lescent după ce acesta o întreabă de ce îl ia la filme pe care copiii de vârsta lui nu au voie să le vadă: „ Quentin, mă îngrijorează mai tare că te uiți la știri. Un simplu film n-o să-ți facă niciun rău ” (sublinierea lui QT). Și comentariul lui Tarantino cel de acum: „Ai dat-o bine, Connie! M-a tulburat vreuna din scenele văzute pe atunci? Bineînțeles că da! Dar asta nu înseamnă că nu mi-au plă - cut filmele ca atare”. (Italicele puse excesiv sunt una din mărcile lui Tarantino – și nu un semn de educație fițoasă). Practic asta e tema care l-a urmărit pe Tarantino de-a lungul întregii cariere: distincția dintre vio- lența expusă în cinemaul lui, care nu este o violență reală (na că m-am molipsit!), ci un mijloc artistic, și violența din realitate care generează efecte reale. I-am citit/ ascultat cam toate interviurile (exagerez un pic, omul turuie așa cum respiră, deci n-am putut ține pasul – dar pe de altă parte
cantitatea de redundanță a răspunsurilor lui este direct proporțională cu redundanța între- bărilor) și asta a fost problema litigioasă ridicată cam de fie- care dată. E aici o formă de paradox între cine- maul implicat politic al lui Tarantino (de la Jackie Brown – unde e drept că scenariul are la bază un roman de Elmore Leonard – încoace toate filmele lui
lighenției literare newyorkeze din anii 1960, până și Susan Sontag făcuse figură de barbară. M.I.: ... pe când Tarantino scrie cam cum vorbește Sport al lui Harvey Keitel în Taxi Driver , cu enunțuri
de genul „Scorsese ne-a frecat-o atât de bine de-a lungul filmu-
lui, încât în momentul în care ne îndrep- tăm către climax, către punc- tul spre care filmul ne-a mânat până atunci, abia așteptăm să terminăm. Iar când Travis îi zboară creierii lui Murray Moston, împrăștiindu-i
sunt revenge movies cu o agendă de
217
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online