rasă și de gen 1 ) și această autonomie a este- ticului pe care o revendică. Între impulsul moral care-l împinge să rescrie istoria în Inglourious Basterds și Once Upon a Time... in Hollywood ; și impulsul amoral care-l face să trăiască plăcerea artistică dată de instrumentalizarea violenței ca vehicul artis- tic către catharsis. Cred că în acest sens și discută Dirty Harry , nu? citând din cronica în care Kael, deși oripilată de „fascismul” filmului, aprecia arta lui Siegel. Pe de altă parte, după cum ai remarcat deja, în critica lui Tarantino nu se dă înapoi de la critica ideologică a filmelor. Dirty Harry este eva- luat ca „reacționar”, Taxi Driver este discu- tat în bună parte din unghiul problemelor de rasă pe care scenariul original, în care Sport era un proxenet afro-american, le putea declanșa. A.G.: Da. Exercițiul lui Tarantino de a-și imagina cum ar fi fost Taxi Driver dacă l-ar fi regizat De Palma în loc de Scorsese (cu tot cu concluzia la care ajunge: Taxi Driver al lui De Palma ar fi fost mai bun) poate părea un simplu joc de fan, lipsit de orice miză, însă e departe de-a fi așa ceva. Aici cred că trebuie intrat în detalii. Atât Taxi Driver (1976), cât și mai puțin cunoscutul Rolling Thunder (regizat de John Flynn în anul următor) sunt descrise de Tarantino ca niște tentative de-ale scenaristului lor comun, Paul Schrader, de a sabota din interior un gen perceput de Schrader drept fascist – genul fiind filmul cu vigilantes, cu justițiari paralegali –, făcându-l să explodeze în nasul spectatorului. Potrivit lui Tarantino, ambele tentative eșuează din cauza regizo- rilor și a producătorilor (ceea ce nu-l împie- dică să admire filmele – pe Rolling Thunder îl admiră ca film fascist). Și acum ajungem 1 Vezi de pildă David Roche, Quentin Tarantino: Poetics and Politics of Cinematic Metafiction , University Press of Mississippi, Jackson, 2018 – în special capitolele 2 („‘Black Man, White Hell’. Identity Politics Vol. 1: Race and Ethni- city”) și 3 („‘That’s the excuse you guys use whenever you want to exclude me from something’. Identity Politics Vol. 2: Gender (and Sexuality)”), dar și capitolul 4 („‘Revenge is never a straight line. A Neoformalist Approach Vol. 1: Narrative Structures and Paradigms”).
la partea foarte tare – explicația dată de Tarantino pentru eșecurile lui Scorsese și Flynn. Tarantino argumentează că, în mod paradoxal, cele două filme au fost împinse în direcția fascismului tocmai de grija exce- sivă a realizatorilor de a nu fi acuzați că fac cinema fascist (așa cum fuseseră acu- zați realizatorii lui Dirty Harry ). Da, după cum ai menționat deja, în scenariul lui Taxi Driver, proxenetul Sport e afro-american, ca și ceilalți interlopi pe care taximetristul îi masacrează la final, în hotelul ăla nenoro- cit, ca s-o salveze pe copila prostituată. În film, Sport e jucat (extraordinar) de Harvey Keitel. De ce s-a făcut această schimbare? (Tarantino o consideră și nerealistă, proxe- netul alb fiind mai mult un mit urban decât o realitate.) Pentru că lui Scorsese i s-a spus că masacrul final, dacă nu e derasializat, riscă să aibă un efect prea incendiar asupra publi- cului: riscă să stârnească violențe în cinema- tografele rău famate din zona 42nd Street (zonă pe care, de altfel, Taxi Driver o docu- mentează magistral pentru posteritate). Și Scorsese s-a speriat; a acceptat schimbarea. Or, consideră Tarantino, tocmai schimbarea asta permite ca Taxi Driver să fie savurat de public – într-o stare de siguranță psihică, de conștiință împăcată – ca vigilante fan- tasy. OK, o fantezie uneori ironică, având în centru un erou ciudat, dar una care până la urmă funcționează bine-mersi, permițând publicului să-l aplaude pe taximetristul eri- jat în justițiar atunci când acesta îi omoară pe interlopi ca să salveze fetița. Potrivit lui Tarantino, singurul lucru care ar fi putut dinamita fantezia, care ar fi putut scurtcir- cuita plăcerea cu iz fascist a spectatorului, împlinind astfel intențiile lui Schrader, ar fi fost șocul de a vedea un alb masacrând negri. Fără șocul ăsta, fantezia justițiară rămâne safely savurabilă, iar rasismul taximetristului rămâne un aspect care, deși netratat frontal de Scorsese, contaminează prezentarea fie- cărui negru care trece prin cadru. Concluzia lui Tarantino: Scorsese ar fi trebuit să riște. (Brian De Palma ar fi riscat – Tarantino face afirmația asta pe baza unui film de tinerețe de-al lui De Palma, Hi, Mom!, tot cu Robert
219
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online