222
interesanți nu sunt întotdeauna plăcuți. Dar în Hollywood-ul anilor ’80, a fi plăcut era totul”.), dar come on , dincolo de silliness -ul corny din epoca Reagan, anii ’80 sunt și peri- oada în care casetele video devin mediul dacă nu dominant, atunci măcar concurent al filmelor proiectate în sala de cinema (și schimbă cu totul, prin posibilitățile oferite cinefililor de home cinema și de derulare rapidă/lentă etc., fața criticii de film) 1 . Or, zici Tarantino, zici casete video. Pe scurt, diss -ul pe care îl dă cinemaului optzecist mi se pare greu de integrat în sistemul pe care-l asociez cu Tarantino. A.G.: Sigur, a lucrat într-un magazin de casete video, experiența asta face parte din legenda lui etc. Pe de altă parte, știm că a rămas fidel peliculei – colecționează filme pe peliculă, este și proprietarul unui cine- matograf... Iar în critica pe care o scrie el în Cinema Speculation, reacțiile unei săli pline par să conteze mai mult decât liber- tatea de a controla filmul ca obiect, de a putea încetini sau opri imaginea. Pentru fanii cinemaului hollywoodian din anii ’70, anii ’80 sunt adesea o jale, iar argumentele lui Tarantino – filmele devin mai puțin tran- sgresive, mai aseptice – sunt cele obișnuite. Oarecum neobișnuit e faptul că, născut în 1963, Tarantino face parte din generația Star Wars – adică a filmului din 1977 care (după cum avea să se stabilească ulterior prin convenție) a schimbat paradigma. Numai că Tarantino a fost precoce – la șapte ani vedea filme ca Joe. E interesantă remarca ta că nu pare să simpatizeze neapărat cu cinemaul anti- establishment practicat de un Robert Altman, de pildă, și dedicat demolării mitu- rilor americane pe care le filmase John Ford. În trecut (mai ales atunci când a ieșit 1 Deloc întâmplător, în podcastul făcut de Tarantino împre- ună cu vechiul lui prieten Roger Avary – cu care fusese certat multă vreme după succesul lui Pulp Fiction , la care și Avary apărea creditat pentru poveste – se discută filme pe care cei doi le văd/revăd pe formatul lo-fi (cel puțin în raport cu DVD-urile sau Blu-ray-urile) al VHS-urilor deținute de Tarantino. Pentru elogiul adus de Tarantino și Avary casetelor video în raport cu DVD-urile, vezi Farran Smith Nehme, „The Tarantino Tapes”, în Sight and Sound , nr. 7, septembrie 2022.
cu Django Unchained ), Tarantino însuși s-a definit anti-Ford, reluând criticile care i se aduceau acestuia la vremea când Altman scotea acel exemplar western revizionist și de stânga care este McCabe & Mrs. Miller (1971). Dar lui Tarantino chiar nu pare să-i placă Altman (în carte vorbește despre el puțin și nu tocmai de bine). Astea fiind zise, nu știu dacă are o mare problemă cu excesul de finaluri nefericite din filmele anti- estab- lishment: de invocat le invocă pentru a-i da cititorului contextul în care triumfalismul dacă-vrei-poți al unui Rocky a fost perceput ca o gură de aer proaspăt. M.I.: Pe de altă parte, dacă ne uităm la fil- mografia lui, vedem că în afară de Reservoir Dogs , primul lui film, unde toți mor până la sfârșit și care poate fi socotit, nu, în logica acelor filme (ce pot fi întâlnite și în cine- maul european din epocă, de la Samuraiul lui Jean-Pierre Melville la Il grande silenzio al lui Sergio Corbucci) în care protagoniș- tii o încasează inevitabil înainte de credite, toate celelalte pelicule (în cazul lui putem încă folosi acest denominativ deja outda- ted pentru restul lumii) au parte de finaluri în care cei buni (sau măcar cei mai puțin răi – mă gândesc la The Hateful Eight ) nu doar că supraviețuiesc, dar își și achită peșin răzbunarea. Până și în Pulp Fiction , unde personajul lui Travolta este împușcat pe la mijlocul filmului, datorită structurii nara- tive nonlineare personajul reapare la sfârșit cât se poate de viu – filmul se încheie pe nota luminoasă (inclusiv la propriu) în care Travolta și Samuel Jackson ies aproape dan- sând din restaurant vârându-și pistoalele în bermude și părând să se bucure de viață. O relativă excepție pare să fie același The Hateful Eight pe care l-am amintit, unde the last men standing , personajele lui Samuel Jackson și Walton Goggins, par să își aștepte moartea; dar și aici reabilitarea pe care le-o oferă regizorul soldatului confederat rasist (Goggins) și soldatului unionist plin și el de păcate (Jackson), prin comuniunea mascu- lină trăită – la un pas de cadavrul nelegiuitei „Crazy” Daisy Domergue, pe care tocmai o
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online