22
gătitului e dată peste cap. Nu găsește exact nasturele perfect, pe care îl caută cu încrân- cenare la mai multe magazine. Bebelușul de care are grijă nu se potolește din plâns, orice ar face. Locul ei obișnuit de la cafenea e ocupat de altcineva. Amănunte nesemni- ficative, dacă nu am fi înțeles deja cât de mult se agață Jeanne de această ordine și cât de mult îi stăpânește viața. Pentru prima oară, lui Jeanne i se întâmplă lucruri , nu mai face ea în așa fel încât să se întâmple. Oricât ar lustrui de praf mobila, oricât s-ar agăța ca de niște superstiții de gesturile ei liniștitoare, ordinea lumii a fost - cumva - schimbată și ea descoperă, cu o iritare abia vizibilă, scurtcircuit după scurtcircuit în baletul perfect al existenței ei fade. Și totuși sunt schimbări la fel de milimetrice ca cele de până acum - nu rămâne blocată în lift, nimic nu ia foc, fiul nu dă nas în nas cu vreun client. Doar e nevoită să se adap- teze. E nevoită să se ajusteze ea haosului. E nevoită să simtă. Scena în care încearcă, în varii moduri, să nimerească cafeaua, devine de un Buster Keaton-esc tragic. De acolo, e doar o ches- tiune de timp până când va exploda - iar filmul alege o variantă destul de previzibilă, până la urmă, a exploziei ei. Fie că a simțit plăcere, durere sau dezgust în interacți- unea cu clientul ei numărul trei, Jeanne îl omoară cu foarfeca cu care a deschis mai devreme pachetul de la sora ei. Cu ceea ce putem doar presupune că e ușurare și uimire, Jeanne stă la masa din sufragerie, cu mâna comic însângerată, minute în șir, în timp ce neprevăzutul se deschide în fața ei. Jeanne simte. Nu se știe ce, dar simte. Refuz să văd în acest joc-în-trei-runde o critică a oamenilor-furnici de pretutindeni sau a femeilor care repetă corvezi casnice zi după zi. Cum ziceam mai sus, mama mea a fost mult timp o casnică frustrată și era infinit mai interesant de urmărit, mai vie și mai ușor de empatizat, chiar și în zilele ei cele mai negre. Mi se pare ofensatoare echi- valarea existenței oamenilor care îngrijesc alți oameni sau care au o viață monotonă, cu
vidul existențial al lui Jeanne Dielman. Cheia, pentru mine, nu e aici. Și nici nu văd nimic realist în film. În realitatea-reală, oamenii își vorbesc, se ceartă, râd, mint, plâng, se răzgândesc, se împiedică, se accidentează, sunt complecși, confuzi, imprevizibili. Unghiurile noastre de vedere sunt rareori la fix 90 de grade, cum e amplasată camera din film și cum se succed cadrele. Repetitivitatea zilelor noastre nu e atât de monocordă, iar crimele noastre nu sunt atât de stângace și naive. Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles ne păcălește, inclusiv din titlu, că ar fi aproape un documentar. E mai degrabă o caricatură fascinantă. Un basm negru al condiției umane, cu o structură ce, privită de foarte aproape, e al naibii de clasică. A fost odată ca niciodată. Ce rămâne? O frondă superbă la adresa industriei cinematografice. Un mix de tandrețe și cru- zime infinită de a lăsa să se deruleze para- bola acestei non-eroine în fața noastră. O strategie deșteaptă de a investiga limitele „privirii” obiectivului de film. Un experiment ce a creat suficienți epigoni, uneori chiar mai reușiți decât originalul, ce se joacă cu așteptările noastre narative, cu liniștea și cu timpul. O frustrare binevenită de a nu ne putea face jocul antropomorfic: așa cum privirea umană tinde să vadă forme și figuri în contururile unui nor oarecare, așa și în filmul lui Akerman vom tinde să suprapunem experiența și lecturile noas- tre, ca să umplem golurile. Degeaba, cred eu. În plictiseala lui revelatoare, Jeanne Dielman se oprește în momentul în care protagonista începe să simtă ceva. Acolo, la masă, cu luminile străzii trecându-i peste față, Jeanne devine om. Iar experimentul/ jocul ia sfârșit.
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online