casă în care doar primăvara și toamna se poate respira un aer cu o temperatură compatibilă cu viața, se schimbă de hainele de laborator, gătește ceva-ul pe care l-a capturat, dacă a capturat, repede până nu se ia curentul și, dacă iubitul copil este culcat după îmbăierea legiuită cu apa încălzită pe o flacără agoni- zantă, mai are puterea să mai povestească și cu tatăl care are și el partea lui de hărțuire a Omului Nou. Nu, copilul nu trebuie să știe, nu trebuie să audă, darămite să înțeleagă sughi- țurile de plâns din bucătărie. Nu, așa ceva nu se face. Nu vreau să idealizez relația cu mama, nu ne înțelegeam de minune așa cum spusele mele de acum ar putea-o sugera. Adolescenta care abia aștepta să se care de acasă la facul- tate, să-și ia viața și idealurile în mâini, nu avea ochi pentru mama ei la vremea aceea. Pe când scriam rândurile de mai sus m-am întrerupt, am sunat la librăria franceză și am comandat totuși Istoria oboselii. Sper să găsesc rătăcite în câmpul ideilor despre oboselile remar- cabile, majore și medii ale omenirii, câteva gânduri despre oboselile mamelor - a mea, a prietenului pe care l-am cadorisit, a Mirunei, a Aniței, a lui Ion Creangă - și, în general, des- pre oboselile tuturor femeilor, născătoare sau nu, care au avut curajul să își ducă zilele și obligațiile și tristețile și fericirile pe fața asta
a pământului în care Păcatul Originar le-a rezervat locul pe raftul cu răsuflări neglori- oase. Tocmai de aceea filmul Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles , cu cele 202 minute de densitate sufocantă de deta- lii rutinante, cu un ritm în care accelerările și decelerările sunt semne de boală, este fil- mul-manifest al femeii care nu mai poate să mai fie mecanismul pus în slujba tocăniței perfecte, a sexului programat, cu bărbatul programat, a tăcerilor interminabile și lipsite de expresie, a șorțului scrobit și a temelor copilului mult iubit. Se poate vorbi cu sigu- ranță despre limbajul cinematografic revo- luționar al filmului Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles , specialiști în critica de film vor diseca cu acuitate filmul cu scopul deslușirii semnelor celor mai subtile semnificații pe care bizara și perfect nefericita regizoare a filmului, Chantal Akerman, le va fi ascuns în poate una din cele mai tragice măr- turii ale feminității în cinematografia pe care eu o știu, care este Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles . Așa că eu mă abțin. O să spun doar că este filmul care mi-a pus întâi întrebarea foarte importantă „cum e cu mama mea?”, din păcate mult prea târziu, care a cerut-o imediat pe „dar cu mine cum e?”, la care tot muncesc să răspund.
27
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online