Mama ar fi împlinit azi 67 de ani
Înainte să mă așez să scriu acest text, fac un ritual. Îmi pun halatul de casă pe care l-am găsit într-un second din Leipzig, unde am intrat să-mi găsesc rochia de seară pen- tru premiera germană a filmului Anhell69 pe care l-am
oare ce-ar fi făcut?
produs. E din anii 1970, când îmi imaginez că o oarecare Johanna Dielman ar fi făcut aceleași gesturi în aparta- mentul ei din Germania de Est, așa cum Jeanne făcea în Bruxelles și cum mă pregă-
Senzația timpului se extinde pentru a include o familie și strămoașele sale, cele care sunt încă aici: timpul mamei, timpul mătușilor, timpul supraviețuitoarei, observat de Akerman în bucătăria mamei sale și transmis prin gesturile atente ale lui Seyrig.
s-ar fi uitat pe tabletă la un serial netflix?
ar fi ieșit la un restaurant?
tesc și eu să fac într-un apartament din estul Europei. Mă înarmez cu trei cârpe de microfibră în diferite nuanțe de roz pastel și cu un detergent de geamuri și încep să curăț toate ferestrele din casă. Șterg fiecare fereastră de trei ori, la fel cum Jeanne Dielman îi face pantofii fiului ei. O dată ca să îndepărtez praful depus în șase luni de iarnă, încă o dată ca să mă asigur că praful depus în șase luni de iarnă s-a curățat de tot și ultima oară ca să șterg dârele cârpei, formate de la mișcările mele circulare. Sfinți, cum îi numea bunica mea din Transilvania. Execut fiecare gest cu maximă concentrare, de parcă îndepărtarea petelor mi-ar putea disipa și ceața de pe creier. Mișcările circulare se acumulează și simt cum mușchii spatelui mi se încordează treptat, până când fibrele devin ca niște corzi de harpă la care cineva ar
ar fi divorțată de tata?
oare ce face cenușa ei din pământ?
o fi liniștită în praful ei
sau se ridică în cercuri concentrice
de la curentul care intră
putea cânta cu ușurință o sonată corporală de gospo- dină. Le zâmbesc ferestrelor mele perfect-transparente cu o minte perfect-transparentă și cu un spate dureros. Apoi mă așez să scriu. După cum remarca atent Janet Bergstrom într-un eseu despre Jeanne Dielman publicat în revista feministă
Îmi place să scriu despre ce s-a întâmplat. Pentru că atunci mă simt ca cineva care are ceva de făcut, chiar și când nu se întâmplă nimic. Dar mereu se întâmplă câte ceva, evenimente minore și neimportante. Sună telefonul. Se rostesc și se schimbă cuvinte. Liniște. Oftaturi ocazionale. Vecinii fac zgomot. Liftul se mai blochează din când în când. Gunoiul trebuie dus jos și asta implică de obicei câteva cuvinte rostite și abia schimbate.
printr-o crăpătură din urnă?
mi-aș dori să nu fi închis bine urna
bărbatul de la crematoriu
de film Camera Obscura în 1977 și citat de Frances Morgan în postfața cărții My Mother Laughs „ tentația este de a relua intriga pas cu pas, ca și cum clarita - tea succesiunii de gesturi și eliziuni ar aduce cu sine o înțelegere a forței filmului și a importanței sale pentru cinematografia feministă ”. Tentația mea feministă însă nu este de a repovesti intriga, ci de a o rejuca încet-încet, căci simt că o con- țin pe Jeanne Dielman, la fel cum o conțin pe mama și
oare a pus-o cu lopata în urnă
sau cu o mână înmănușată?
nu vom ști niciodată.
29
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online