42
această mică și unică pauză din munca ei cotidiană. Pe tot parcursul filmului am încercat să descopăr acțiuni pe care le face numai pentru ea și care îi oferă plăcere - și, într-adevăr, există plăcerea ritualului și de a face treaba bine, clar ea stăpânește și controlează spațiul domestic. Totul e structurat în jurul noțiunii de control: cât control poate avea în lumea care i se dă? Dar am realizat că aproape toate acțiunile ei au un scop utilitar și tocmai de aceea a ieșit în evidență mersul la cafenea, căci e o activitate pe care o face zilnic doar pentru ea. Aș mai semnala un detaliu aparent insignifiant în legătură cu scenele de la cafenea. În prima zi, ea ia ciocolățica servită împreună cu cafeaua și i-o duce fiului ei. Dar în ultima zi, când își găsește locul din cafenea ocupat, iar chelnerița preferată nu e de serviciu, e atât de mare tulburarea ei încât nu mai ia nici acea ciocolățică. Punctez asta pentru că mie nu mi se pare că Jeanne e un mecanism robotic atâta vreme cât are duioșie și o astfel de relație cu copilul ei. Cred că mai degrabă punerea în scenă e mecanică, contribuie la senzația de robotizare, dar există un contrast între Jeanne și mizanscenă și ea pare mai umană din acest motiv. Pentru mine e o temă polemică dacă vorbim despre o teroare a rutinei sau despre o putere a rutinei. Jeanne îi spune la un moment dat fiului: „Mi-am dorit o viață a mea, mi-am dorit un copil”. Or ea chiar are o viață a ei, deci tot ceea ce face e o decizie personală. Rutina, faptul că activează ca lucrătoare sexuală, tipul de relație cu fiul, chiar și alienarea sexuală sunt niște opțiuni, acesta e spațiul ei de libertate. Paradoxal, spațiul ei de libertate e o carceră autoconstruită, ceea ce văzut din afară poate părea foarte agresiv. Aici fac un asterisc și spun că e interesant rolul aparatului de filmat și experiența pe care o creează spectatorului apropo de teatral versus cinematografic. Până la urmă, teatrul e un mediu democratic, spectatorul are posibilitatea să dilueze orice opțiune regizorală și să se uite la altceva. Filmul e mai dic- tatorial, te obligă să te uiți în puncte precis trasate. Pe de altă parte, sunt de acord cu Monica că Jeanne are înglobată în mecanismul ei mental ideea că e privită și se vede tot timpul din afară. Or atrocitatea scenei din final tocmai în asta constă: e o femeie care are luciditatea de a se dedubla și, dincolo de senzația fizică, poate să vadă și sordidul contextului; de fapt, contrastul acesta e cel dureros, măcinător și transformativ și, pe de altă parte, în rela- ție cu spectatorul e important cum se creează relația cu această cameră, cu dormitorul în care se întâmplă crima. Tu intuiești, e ca în Profesiunea doamnei Warren , ca să apelăm și la niște repere din teatru. Ca spectator intuiești, dar în același timp, nu ți se arată nimic până la capăt, totul e scu- fundat într-un oarecare mister. E și liniște în scena actului sexual. Totul e steril, tranzacțional. E și ceva care cred că ține de cultura belgiană, căci fundamental, ca nație, belgienii sunt tranzacționali. Și faptul că acțiunea se întâmplă pe quai du Commerce (Strada Comerțului) e ceva relevant. Inclusiv între femeile din film nu există o solidaritate. Sunt relații bazate pe o răceală și pe judecată reciprocă, deși ca tipologii, ca roluri în societate, ca funcții
Andreea Vălean
Tudor Jurgiu
Catinca Drăgănescu
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online