multe caracterisici. În primul rând, femeia fatală e o fantezie suspendată, rolul ei principal e să stârnească apetitul sexual, să se folosească de asta, iar nu să meargă până la capăt și să îl satisfacă. Din acest punct de vedere, finalul e o răstălmăcire a acestui stereotip, construit în film prin elementele de film noir la care făcea referire Radu mai devreme. Primul gen cinematografic clasic la care face trimitere Jeanne Dielman este, fără îndoială, melodrama, specia filmică prin excelență în care sunt reprezentate femeile în ipostaza lor maternă și casnică. Dar Radu observa și anumite elemente de horror sau din zona thrillerului. Există în mod limpede o preocupare a filmului ca, într-un registru minimalist și hiperrealist, nu doar să se opună convenții- lor artificiale ale narațiunii clasice, ci și să-i chestioneze genurile, inclusiv la nivelul elementelor non-narative. Să ne oprim de exemplu asupra unui laitmotiv specific. Există multe laitmotive în film, dar unul cred că apare de aproape zece ori, filmat aproximativ din aceeași poziție a camerei: acela al intrării ei în lift. Sunt mai multe porți, este filmată de la distanță, o vezi cum intră uneori singură, alteori cu fiul, de foarte multe ori din același unghi. Teoretic, ar trebui să fie redundant, să nu aducă nimic nou. Dar pe de altă parte, dacă vorbim din perspectiva genurilor cinematografice, are și un scop de a construi suspansul, în măsura în care se tot revine la un element premonitoriu, ca în filmele lui Hitchcock. Gândiți-vă la foarfeca din scena finală: ea e plasată din start foarte vizibil în cadru, în stânga. Protagonista o ia și o pune tot acolo, astfel încât obiectul să fie vizibil pentru spectatori. Numai că lucrurile sunt complicate de faptul că întreg filmul descrie ritualuri centrate în jurul unor obiecte care, în majoritatea cazurilor, nu ajung să joace un rol dramatic. În genurile clasice, orice obiect care apare mai des, care e mai vizibil decât celelalte va avea inevitabil un rol-cheie în desfășurarea poveștii. Dar în tipul acesta de structură modernistă, ambiguitatea care se creează în jurul obiectelor devine și un comentariu pe marginea metodelor utilizate într-un gen cinematografic precum thrillerul sau filmul noir . Fiecare gest, fiecare cartof, fiecare cuțit, fiecare șnițel capătă importanță prin prisma orizontului de așteptări pe care l-a setat genul, o importanță similară cu cea a oricărui element esențial din punct de vedere dramaturgic din alte filme de gen. Așadar, la prima vizionare, când apare foarfeca în cadru, spectatorul nu se așteaptă automat ca protagonista să o și folosească, dar în final chiar are loc o răsturnare de situație. Și o astfel de ambiguitate a obiectelor e ceva creat pe parcurs, inclusiv prin recurența unor cadre precum cel cu liftul. Îmi aduc acum aminte de momentul în care ea urcă singură în lift și e iluminată în chip foarte nerealist, foarte expresionist, într-un plan mai apropiat decât celelalte. Prin astfel de inadvertențe, de ieșiri din patternul setat până la acel moment, e creată această senzație de potențial pericol pe care o regăsim și în filmele noir . Filmele noir se bazează pe o anumită convenție la nivelul eclerajului – proeminanța clar-obscurului, de pildă – pe care o regăsim și aici.
Pe mine m-a tulburat puțin discuția despre sănătatea mintală începută de Monica mai devreme, m-a făcut să mă gândesc că dacă am dori să refuzăm cheia de lectură feministă, am putea să susținem că asistăm la povestea unei femei care are o tulburare de sănătate mintală, care are o doză semnificativă de violență în străfundul ei, iar ceea ce i-o ține în frâu nu este nimic altceva Liri Chapelan 45
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online