54
Ilinca Manolache
Cred că și pentru Delphine Seyrig a fost o experiență inedită, pentru că e un alt mod de a lucra, e foarte diferit de actoria clasică, în care profilul personajului și modul lui de a gândi sunt limpezi. Și mai ales că e cinema care în general lucrează diferit de teatru în sensul în care trebuie să lucreze pe cadre, pe bucățele, și de multe ori filmând porțiuni dintr-o secvență la distanțe foarte mari de timp. Dar mai am o întrebare, a cărei candoare mi-o asum, tot apropo de teatralitate. Mă mai întrebam dacă nu cumva senzația asta de abstractizare, faptul că fiecare gest pe care-l face are în același timp o conotație realistă, funcționează credibil, în timp real, dar în același timp pare și un fel de arhetip, ceva care e general valabil, care denotă un anumit tipar de acțiune: nu e doar o acțiune concretă, ci e în aceeași măsură și toate acțiunile de a face cafea. Mă întreb dacă nu e ceva care ține și de spațiul și de gândirea teatrale unde, dacă vrei să pui accentul pe o anumită acțiune și vrei s-o faci să fie vizibilă în detaliile ei, nu ai aceleași instrumente pe care le-ar avea cinemaul de a decupa acțiunea respectivă. La teatru, calitatea ei e ceea ce scoate o acțiune în evidență, „cum”-ul ei. Delphine Seyrig este idiosincratică în tot ceea ce face; apropo de secvența cu prepararea șnițelelor, modul în care ea ține carnea - acel „cum” - o scoate în evidență. Mă face să mă uit la ea mai atent, o individualizează, o face foarte specifică.
Andrei Rus
Radu Apostol
Tudor Jurgiu
Și în teatru, și în film, totul ține de cum e condusă atenția. Mijloacele poate sunt diferite, dar totul e despre conducerea atenției.
Andreea Vălean
D iferența este că în cinema e mult mai simplu să conduci atenția.
Tudor Jurgiu
D a, dar ca regizor poți să-ți lansezi singur provocări, lăsând cadrul larg îți impui o provocare legată de modul în care poți să conduci atenția altfel. Adică realitatea nu mai e decupată și atenția nu mai e atât de direcționată. Există mai multe straturi în chestiunea aceasta a cotidianității acțiunilor. În primul rând, una dintre cheile de citire a abstractizării este că accentul nu cade pe reprezentarea acțiunii, ci pe cea a experienței executării respectivei acțiuni. Iar experiența personajului e senzorială mai degrabă decât narativă. Dar în același timp, toți am făcut sau am văzut cum se face un șnițel, toți am băut o cafea, deci îmi declanșează și memoria afectivă. E o continuă oscilație între particularizarea personajului, exact prin ce zicea Radu legat de valoarea acțiunii, excepționalul, particularul dat unui gest, și banalitatea și recognoscibilitatea acestuia din urmă, în care mă văd și pe mine, o văd și pe mama, o văd și pe bunica. Iar această stranietate care ține de memorie, până la urmă de unde își extrage ea particularul? Acest particular provine din niște lucruri observate în viață, care au valoarea recognoscibilului și care acționează ca un declanșator emoțional. Astfel, Delphine Seyrig devine și mama, și bunica, eu pot să proiectez asupra ei propriile amintiri, am deci aceste momente de apropiere de ceea ce se întâmplă, ca după aceea să mă distanțez din nou. Și mi se pare că aceștia sunt cei doi poli între care circulă
Catinca Drăgănescu
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online