toate elementele - utilizarea spațiului, jocul actriței, poziționarea camerei: apropierea și distanțarea.
Mihaela Michailov
Î n același timp filmul e și o ficționalizare autobiografică. Pentru că ea zice: „Acesta nu e un documentar”. Adică nu e un documentar care să te trimită la mama ei sau la mea, în bucătăria respectivă, în anul respectiv. E important ce a zis acum Catinca, legat de reprezentarea nu a acțiunii, ci a experienței. De fapt, face apel la niște lucruri cu care fiecare avem o anumită experiență, și pe care le pune în dialog cu ceea ce se vede.
Maria Drăghici
Andrei Rus
Construiește arhetipuri.
Gabriela Filippi
Jeanne Dielman are ceva de sfinx.
Tudor Jurgiu
Mi-am amintit de o observație foarte interesantă a lui Bresson, din Note despre cinematograf , în care vorbea despre faptul că soldații care sunt toți îmbrăcați în aceeași uniformă și stau în linie au expresii cu atât mai indivi- dualizate. Poți să vezi diferențele dintre fețele lor mult mai bine. Cred că principiul acesta e aplicabil și aici, pentru că încadraturile sunt identice, totul e înregimentat atât de drastic ceea ce, paradoxal, îți oferă un fel de libertate. M-aș întoarce și la chestiunea abstractizării. M-am gândit că această senzație ar putea să provină și din faptul că, în general, atunci când sunt redate amintiri în cinema, există niște semne clare, anumite efecte precum imaginea sepia, și, chiar dacă nu e făcut într-un mod atât de apăsat, rămâne o experiență foarte senzorială. Dimpotrivă, în Jeanne Dielman acțiunile înseși au ceva din imprecizia unei amintiri datorită abstractizării gesturilor. IDENTITATEA EVREIASCĂ O altă preocupare a lui Akerman, poate nu atât de prezentă în Jeanne Dielman , dar care devine vizibilă în lumina întregii ei opere, e relația cu identitatea ei evreiască. Povestește undeva că singura dată când a văzut-o pe mama ei simțindu-se cât de cât relaxată în public, într-un spațiu exterior, a fost când au mers împreună la Tel Aviv. În rest, mama ei, Natalia, se simțea în siguranță doar în casă - ceea ce are de-a face cu trauma războiului, cu faptul că i-au murit părinții într-un lagăr de concentrare, că ea însăși a fost o supraviețui- toare a Holocaustului și că nu vorbea despre asta. În Jeanne Dielman e foarte discretă această temă, spre deosebire de alte filme - Là-bas (2006) sau Dis- moi (1980) sau Histoires d’Amérique: Food, Family and Philosophy (1989): există un indiciu atunci când mama și fiul vorbesc despre anul 1944, când ea spune că deja părinții ei nu mai trăiau, dar personajul nu spune exact ce s-a întâmplat. Dar se regăsesc în film acest confort al spațiului interior, această nevoie de a-ți crea o zonă de siguranță, în care să te simți protejat, un spațiu domestic detașat de cerințele exterioare, un adăpost pentru tine și pentru ai tăi.
Andrei Rus
55
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online