56
Andreea Vălean
Ea spune într-un interviu că părinții, mătușile și bunicul ei, la care a stat până la opt ani, țineau toate ritualurile. La evrei rutina zilnică e întretăiată de foarte multe rugăciuni, e puternic ritualizată. Și mai ales pentru cei care au supraviețuit lagărelor, aceste rugăciuni, chiar dacă mulți dintre ei nu mai credeau în Dumnezeu, reprezentau un moment de calmare a anxietății. Erau mai mult ca o mantră, ca o meditație, ca un ritual de ordonare a haosului prin care au trecut. Mi se pare interesantă discuția legată de feminism și de rolul femeii în trans- miterea acestei identități evreiești, apropo de faptul că totul se transmite pe linie maternă, dar transmiterea ritualurilor în genere nu se încadrează foarte bine în retorica feministă. La un anumit nivel pare și că e o analiză realizată de o persoană care nu a trecut direct prin experiența H olocaustului, Akerman fiind născută în 1950. Î n schimb, a trăit de mică cu această traumă, intermediată poate de diverse lucruri care nu se vorbeau deschis în casă, așa cum mama și fiul din film nu vorbesc explicit niciodată. Akerman pare că a trăit cu un anumit tip de raportare la exterior și la interior, adică la interiorul apartamentului și la exteriorul acestuia, la ce înseamnă senzația de siguranță oferită de un spațiu închis. Totuși, caută o eliberare de un anumit tip de teamă, confruntând fricile acestea prin reprezentare, realizând filme care ating acest subiect. Și o face forțându-și propriile limite, trăgând de ele, propunându-și să le ofere un spațiu extrem de generos de desfășurare. Î n niciunul din filmele anterioare lui Jeanne Dielman nu vorbește direct despre asta, abia după aceea încep să fie mai directe legăturile cu evreitatea, uneori chiar să devină tema principală. D acă trăiești într-o familie în care foarte mulți membri au trecut prin trauma aceasta, e practic imposibil să nu fii marcat de ea, chiar dacă nimeni nu vorbește direct despre subiect. Pe mine cel puțin, acest subtext mă face să înțeleg mult mai bine perspectiva ei, conferă o altă semnificație omagiului lui Akerman pentru genul acesta de feminitate și pentru genul acesta de spațiu protectiv. Eu țin minte o serie de mărturii din care reieșea că nu cei care aveau speranță scăpau de acolo. Supraviețuiau cei care se concentrau pe gesturi, pe acțiuni, care se gândeau la ce fac în momentul acela. Și vorbeau despre un fel de singurătate, despre faptul că erau membri ai aceleiași familii care, trăind acolo, în mediul acela, supuși la tot felul de corvezi, se izolau cu totul. Se dizolvau toate legăturile de rudenie, de prietenie, nimic din lumea dinainte nu rezista. Iar această singurătate teribilă răzbate din cadrele lungi ale fil- mului, în care Jeanne stă inertă. Momentele respective au cu siguranță o încărcătură și în general concen- trarea pe gesturi cred că face referire la aceste ritualuri, deci la originea ei. Tot filmul pare să sugereze că există mult mai multe straturi dincolo de ceea ce este aparent, că personajul nu are doar o existență psihologică, ci și una istorică. Și aici intervine omagiul despre care s-a vorbit mai devreme,
Maria Drăghici
Andrei Rus
Andreea Vălean
Andrei Rus
Tudor Jurgiu
Monica Stan
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online