60
Era înainte, înainte de umărul rupt, înainte de operația pe inimă, înainte de embolia pulmo- nară, înainte ca sora mea sau cumnatul să mă cheme să-mi iau la revedere de la ea (pentru totdeauna). Înainte să se întoarcă acasă, la Bruxelles, pentru totdeauna. Înainte să nu mai râdă. Înainte să-mi dau seama că poate am înțe- les totul pe dos. Înainte să-mi dau seama că nu aveam decât o imagine trunchiată și fictivă. Și că nu eram în stare decât de asta. Nici de adevăr, nici măcar de adevărul meu. Acum mama trăiește și este bine, sănătoasă. Asta spune toată lumea și toată lumea mai spune că este puternică și nimeni nu înțelege cum de a supraviețuit. O doare peste tot, dar părul a crescut la loc. E un miracol. A luat în greutate. Aproape că a ajuns să se descurce cu umărul rupt. Trebuie încă aju- tată să se îmbrace, să se dezbrace, să-și taie friptura și să-și ungă cu unt felia de pâine. Nu se poate plimba singură, nici vorbă, și asta chiar este păcat. Din fericire o are pe Clara care locuiește cu ea, în celălalt capăt al apartamentului, și așa fiecare are intimitatea ei. Clara vine din Mexic. Este sora Patriciei care face curățenie la ea. ‐ O ascult râzând. Râde din nimic. Nimicul acesta înseamnă mult. Uneori râde chiar dimineața. Se trezește obosită, dar se tre- zește, gata să-și înceapă ziua. M-am întors de la New York ca să petrec câteva zile cu ea. Și nu știu de ce, nici cum de mă lasă să fiu așa cum sunt. Dezordinea mea nu pare s-o deranjeze. Lasă impresia că nu o observă. Acceptă. Mă acceptă așa cum sunt. Nu era așa înainte, dar, de când a simțit moartea și că a scăpat de ea, s-a schimbat. Știe ce este important și ce nu, și mă acceptă.
Uneori încă vorbește despre nașterea mea și despre faptul că laptele ei nu-mi pria și că-și vedea copilul slăbind și că era îngrozitor. Într-o zi, a găsit până la urmă un lapte care-mi plăcea. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu găsea. Râde. Îmi place să-i aud râsul. Doarme mult, dar râde. Se distrează. Apoi, doarme. În sfârșit și-a acceptat vârsta. Știe că tre- buie să se culce pe mijlocul patului ca să nu cadă în timpul nopții. Știe că trebuie să lase o luminiță pe coridorul care duce la toaletă. Știe că cineva doarme la celălalt capăt al apartamentului, nu departe de ea, pentru orice eventualitate. Știe toate astea și este de acord. Îi place. Îi place când apare Clara. Îi place să vorbească și să râdă cu ea. Ai zice că sunt două prietene care se cunosc dintotdeauna. ‐ Știe că poate conta pe fiicele ei, dar nu-i place. Nu-i place să ceară. Vrea să se descurce cu ce are. Adică nu mare lucru. A muncit totuși mult la viața ei împreună cu tata, dar la negru. Așa că trebuie să se descurce cu pensia ei de la germani și pensia lui de prizonier de război. Și de asemenea cu un apartament pe care tata l-a cumpărat pentru mine, ca să am și eu ceva. Îl închiriem, așa că asta îi aduce ceva în plus, dar nu mult, pentru că apartamentul nu este grozav și ea îl închiriază pe nimic. ‐ Mama doarme în fotoliul ei rabatabil, ca în avion. Este un fotoliu extraordinar ca la business class . Adoră acest fotoliu și doarme adesea în el, așa nu mai are impresia că nu se mai dă jos din pat. Patul este îngrozitor. Cel mai bine este să stai în pat doar noaptea.
Ziua doarme în fotoliul ei în sufragerie și încă are sentimentul că există. Sunăm, de data asta
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online